Sexul (cel mai) slab

Cercetătorii uzbeci (din Uzbekistan, bre) au decis, după îndelungi dezbateri, să îi contrazică pe omologii lor tadjici (of, din Tadjikistan, rog nu mai întrerupeți). Atât.

În altă ordine de idei lipsă, de multe ori am vrut să înțeleg care e treaba cu sexul. Cu sexul slab, am vrut să zic, dar m-a luat tusea. Revin: de ce sunt numite femeile reprezentante ale sexului slab? Nu este o jignire la adresa bărbaților?

V-am oferit un subiect de gândire. Să îl stăpâniți sănătoși!

Între timp, vă voi oferi o aprigă întâmplare. Tanti Vergina (părinții i-au spus Virginia, dar ea a fost încăpățânată, plus că a vrut să sugereze ceva. Acum nu mai știe ce) își urăște soțul. Respectivul, nea Vergilă (părinții au vrut să îi spună, firește, Virgiliu, ca tot intelectualu', dar numele era deja luat, așa că s-au mulțumit cu ce au găsit)își urăște nevasta. La vârsta lor (vizibil trecută de 80 de primăveri) și, mai ales, ca locuitori de vază ai mediului rural, nu se pune problema divorțului. Așa că fac și ei ce știu mai bine: nea Vergilă bea aproape non-stop, cu mici pauze de comă alcoolică, iar tanti Vergina îl blestemă tot non-stop, în compania selectă a țațelor din sat.

Timpul a trecut, aproape pe nesimțite. Lui nea Vergilă i-a cedat alambicul intern, el rămânând, prin urmare, țintuit la pat, sub supravegherea drăgăstoasă a nevestei. Tanti Vergina a plâns încontinuu, îngrijindu-și exemplar soțul. Adică nu i-a făcut prea mare lucru, dar a avut grijă să îi țină, în permanență, o lumânare aprinsă într-un loc vizibil. Bătrânul, înviorat de priveliște, a sucombat rapid (de inimă rea?), culmea, când soția era plecată de acasă.

La câteva luni de pomeni, parastase și alte cele, tanti Vergina stătea și plângea, nemângâiată. Vecinii, înduioșați, au venit la ea și au încercat să o consoleze. Nimic, femeia plângea și mai abitir: „N-o să mi-o iert niciodată! Cum am putut eu să fiu plecată când a murit?”. „Stai, tanti, liniștită, că ai făcut pentru el tot ce se putea. Asta a fost să fie. Tot murea, și dacă erai, și dacă nu erai acolo”. „Nu e asta, a hohotit mai tare bătrâna. Aș fi vrut să fiu acolo, lângă el! Să îl văd cum moare, că mare nenorocit a mai fost!”

Ca încheiere, fără absolut nici o legătură cu toate cele de mai sus, emit: sexul (cel mai) tare este cel supraviețuitor. Ăsta da subiect de meditație!

TVA-u' și salariu'

Sunt bugetar. Prost plătit. Și prost că am rămas (doar) bugetar. Am fost cuprins de o teribilă oftică atunci când am aflat că România e în criză. Apoi că nu mai e. Apoi că e mai rău decât o criză. Oftică declanșată de imposibilitatea subsemnatului de a pricepe chestiile economice, alături de multe altele.

Mie să mi se explice, cât mai simplu, dacă are rost să mă gândesc la o „carieră” bazată pe actualul job sau dacă îmi caut de lucru în altă parte.

Bun lucru, zilele astea m-am lămurit. O să rămân cu puțin peste salariul minim pe economie. De angajat (și) în altă parte, nici o șansă. „Economia reală” azvârle șomeri pe piață într-un mod frenetic. Concluzia: DORESC LOC CENTRAL PENTRU CERȘIT. PREFERABIL PRIN ZONA PE UNDE ROIESC HAPCIUCALITICI CU BANI. OFER LA SCHIMB EXPERIENȚĂ UNICĂ DE INTELECTUAL LUAT LA JORDII DE TOȚI ANALFABEȚII. CER ȘI OFER SERIOZITATE ÎMPINSĂ PÂNĂ LA LACRIMI. SARU' MÂNA!

Sfaturi, bâlbe și prostii

Ați avut vreodată o așa idee măreață, încât să vă doară? Eu nu. Dacă stau să mă uit în urmă, am publicat destul de puțin pe net. Și atunci am primit critici. Cea mai criticată acțiune a fost decizia de a scrie dur și ironic. Dar a și prins cel mai bine.

Astăzi am decis: Ignoramus va scrie din nou acid, lovind în jur cu țambra desprinsă din gardul vecinului.

Ce am scris până acum va rămâne pe blog. Un nou început, zidind pe ruine.

Cimitirul săracilor

Am avut proasta inspiraţie de a scrie în pragul alegerilor (şi, parcă, un pic după...), prevăzând o Românie în prag de distrugere în cazul în care avea să iasă. Şi a ieşit. Am muşcat din condei, până i-am putut defini gustul (materialele astea reciclate or fi microbiologic pure?). Apoi m-am aşezat cuminte, aşteptând dezastrul.

Recunosc, acum, că am greşit. Nu-i bai, sunt un simplu anonim. Am greşit, pentru că dezastrul s-a petrecut demult. Undeva, în interiorul nostru. Acolo unde compresoarele colindă zglobii, afundând ruinele mai abitir în pământ. În timp ce noi privim pe geam, la meseriaşii care screm un buget aiuritor. Şi ne consolăm, spunându-ne că e treaba lor să ne scoată vii din pardon expresia (am gândit-o, fără să o scriu). Iar treaba noastră rămâne să tragem la jugul pe care l-am acceptat apriori, printre bordeie de cartier, numite drăgăstos apartamente. Şi printre vile bengoase, ale sus-numiţilor meseriaşi.

Recunosc, astăzi, ca vită de povară ce mă aflu, că nu merit privilegiul de a rumega fără a plăti taxă. Eventual una piperată, pe viciu (ruşine, Dinu Patriciu-nu m-am putut abţine, că prea rima). Că am ajuns a mi se fâlfâi de conducătorii pe care îi avem. Că am obosit să comentez, în şoaptă, când mi se arată un deget dolofan (in the middle of the five) dintr-o limuzină. Şi că m-am resemnat, postându-mi chelia în palme, să nu mai aştept dezastrul. Pentru că, nu-i aşa, noi, românii, şi când ne autodistrugem, o facem cu multă clasă. Atât de subtil, încât nici nu ştim că ne-au îngropat demult într-unul dintre cimitirele peste care va trece autostrada. Din închisoarea datornicilor, direct în cimitirul săracilor.

Apel către găozari

Stimaţi găozari, păsărici şi ţigănci împuţite, la acest minunat moment al adevărului, vi se permite generos să cădeţi în genunchi, mulţumindu-i zeului vostru (şi al nostru, al tuturor) că există în înălţimile muntelui Cotroceni. Dacă le-aţi slujit mogulilor, debitând minciuni şi trucaje ordinare, puteţi deveni oricând nişte Traian Radu Ungureni, lăudându-vă zeul, iar el vă va ierta.

Pentru cei care vor să îşi plece genunchii în templul basescian există o cale simplă, vestită de textele sacre atribuite zeului: respectarea echidistanţei şi a deontologiei. Uitaţi tot ceea ce cunoaşteţi, tot ceea ce v-au învăţat prin facultăţile infectate de moguli! Aflaţi adevăratul înţeles al termenilor:

„Echidistanţă” este un cuvânt compus din „eche” (un soi de cârmă a unei ambarcaţiuni) şi „distanţă” (aveţi voie să vă imaginaţi singuri ce înseamnă). Trebuie, aşadar, ca un ziarist corect să păstreze distanţa regulamentară faţă de cel care nu a ţinut vreo cârmă în braţe. În disputa Băsescu-Geoană (jigărit fie-i numele celui din urmă) este clar cine ştie a o cârmi profesionist, deci trebuie să înţelegeţi că a fi echidistant înseamnă a fi pro-Băsescu.

„Deontolog” este un termen care li se potriveşte doar jurnaliştilor cu ochi portocalii, dar nu vă speriaţi, vă puteţi schimba culoarea privirii rapid. Într-o ordine complet dezordonată, „nto” este o particulă reminiscentă din perioada tovarăşilor năvălitori gepido-avari. Nu înseamnă nimic. „Log” provine din greacă, de la verbul λέγω (a vorbi) şi este rudă cu „logos” (cuvânt). „Deo” este, după cum aţi ghicit, dativul (răspunde la întrebarea „cui”, pentru propagandiştii de gimnaziu) latinescului „Deus”, care a însemnat din vechime zeu şi abia de curând, de circa 2.000 de ani, înseamnă, în sens creştin, Dumnezeu. Cine, aşadar, dintre Băsescu şi Geoană (spurcat fie-i numele), este un zeu veridic? Fireşte, cel care a ştiut ce număr de voturi a avut şi că a câştigat (la mică diferenţă) alegerile, Zeus însuşi!

Stimaţi găozari, păsărici şi ţigănci împuţite, a sosit momentul să azvârliţi peste gard toate concepţiile pe care le-aţi avut şi să îmbrăţişaţi adevărul, supunerea faţă de adevărata echidistanţă şi adevărata deontologie. În caz contrar, zeul vostru vă va pârjoli redacţiile şi vă va otânji mogulii, în următorii cinci ani de mandat, aruncând cu fulgere din vârfu' muntelui Cotroceni. Ce, ori nu îl credeţi în stare (de orice)?

Aşa merităm!

Îmi vâjâie urechile de atâta linişte. Nu mai apar cete de colindători în roşu sau în portocaliu, zglobii ca nişte căţei îmbăiaţi în benzină, nu mai trec autoturisme electorale, din care să zbiere un cetăţean apucat, inexplicabil, de chinurile naşterii. Plictisit, stau la fereastră şi îl supraveghez atent pe vecinul de la parter, cel care mi-a zgâriat maşina. Se agită ca o găină descăpăţânată. A votat de trei ori, nu l-au mai primit şi a patra oară, aşa că s-a întors, spre a-şi trimite copiii la secţie. Ce-o fi păzind nevastă-sa de-l înfaşă aşa de greu pe ăla micu'? Nu ştie că şi votul lui contează?

M-au întrebat câţiva prieteni cu cine am votat. Celui care îşi bate puradeii de trei ori pe zi i-am spus că pe Băsescu, la inspiraţie. Mi-a zâmbit drăgălaş. Celui care este dator fix 20.000 de euro la cămătari i-am spus că pe Geoană. A dat să îmi pupe cozorocul de la şapcă. Unui descendent dintr-un vajnic neam de securişti i-am zis că am pus ştampila pe amândoi. Eroare. Am pierdut un prieten, dar am câştigat o perfectă urmă de bocanc pe turul nădragilor. E greu să îi mulţumeşti pe toţi.

La rândul meu, am făcut sondaje ca un profesionist. Vecinul de la parter, năpădit de sinceritate, mi-a spus că l-a votat de două ori pe unul, o dată pe celălalt, apoi a furat şi ştampila. Mi-a arătat-o. Pe ea apărea numele buticului de la colţ, ceea ce mă face să cred că, măcar câteva zile, bonurile fiscale de la magazin vor fi semnate indescifrabil şi parafate cu VOTAT.

I-am interogat şi pe cetăţenii minoritari care joacă X şi 0 cu un cui pe maşina mea. În răspunsul lor sincer am desluşit nişte înjurături care m-au făcut să roşesc. Au votat, adică, veţi spune, cu Băsescu. Fals. Cică nu au cărţi de identitate, le-au lăsat gaj la buticul de la colţ.

Mi-aş întreba şi nevasta, dar prea multă sinceritate dăunează grav căsniciei. Întotdeauna trebuie potenţată o stare de mister, care să împiedice tentaţia de a face mărturisiri nesperate. Altfel, este posibil să afli, când nu te aştepţi, de ce copilul tău cel drag este singurul personaj cu ochii albaştri din familie.

S-a înserat. Cică unul dintre candidaţi ar conduce cu vreo 3 procente. În spatele blocului parchează un autocar din care coboară câteva zeci de alegători profesionişti. Repară ei situaţia. Eu mă aşez în faţa televizorului, cu o mare problemă: ce-o să mă fac de mâine, fără campanii electorale, fără găleţi şi pixuri cu figuri de potenţiali preşedinţi? Nu ştiu cum voi rezista până la următoarele alegeri, în trista mediocritate care mă înconjoară, aşteptându-mi lunar, ca şi voi, salariul micşorat de criză, în timp ce alţii se vor îmbogăţi sub pulpana celui pe care tocmai l-am votat. C-aşa merităm!

Gata

Gata. Zarurile au fost aruncate. Cărţile au fost făcute. Rien ne va plus. S-a terminat şi campania asta. Obosit de atâtea confruntări la care am participat cu limba scoasă, precum Pufi, îmi petrec week-endul la ţară, în linişte şi pace. Aer curat, zgomotele specifice naturii neînlănţuite, oameni simpli, dar cinstiţi... Ce mai, raiul pe pământ.

Mulţumit, zac într-o rână prin curtea unui sătean, la un pahar de vorbă (vinul l-am terminat de vreo două ore) cu vicele. Viceprimarul, adică. Eu mă plâng de salariu, el se plânge de primar. Şi nu ne mai ascultăm unul pe altul de ceva timp, cam de la prima duşcă, dar nu-i bai, că avem amândoi multe de zis. Cu puţin efort, poate l-aş auzi cum spune că primarul este şi astăzi, cu o zi înainte de alegeri, plecat să distribuie materiale electorale: geci, pături şi găleţi. Dar e prea complicat, plus că, anul ăsta, a ieşit vinul parcă mai tare ca oricând.

Deodată, în curte apar câteva persoane, ceva mai atinse decât noi, privind cu mare atenţie în gol şi rostogolind cuvintele cu un perfect accent sudanez. Se aşează, care pe unde apucă (butoiul de plastic cu murături nu este întotdeauna un scaun bun, dar să fie de sufletul morţilor, parcă despre asta vorbea vicele, de morţi şi, parcă, de mamă, scoţându-şi saramura din pantofi). Apoi continuă o discuţie începută de ceva timp, legată, fireşte, de alegeri. Ciulesc urechile, că parcă îmi sună cunoscut numele vehiculate ca fiind ale candidaţilor. Candidaţi la ce? La postul de dictator african? A, scuze, sunt candidaţii pe care îi vom umple de tuş cu ştampila pe figură mâine, dar sătenii sunt machiţi (pardon de expresie) şi vorbesc tare ciudat.

Şi îl ascult pe unul cum zice că B'se o să-i tragă în ţeapă pe corupţi. „Stai, bre, că aia a fost în campania trecută”, zice altul. „Şi n-a fost aşa?”, se îmburică primul. „Ba da, s-a umplut ţara de ţepe, cel puţin una pe fund de locuitor...”. „Da, vine replica, dar nici cu Gia'n nu mi-e ruşine. Ăsta vrea să ne dea pe mâna mogulilor şi a comuniştilor”. „Că pân-acum nu am fost tot pe mâna lor”, nu se lasă oponentul. „Dă-i încolo pe amândoi, se repede un al treilea, că vor să le vândă ţara ungurilor”. Am remarcat, în sinea mea, că nenea acela nu va fi vreodată simpatizant UDMR, decât dacă i-o va cere explicit Vadim. Şi discuţia continuă pe acelaşi ton, cu replici aprige, pe care nu mai am răbdare să vi le traduc într-un limbaj inteligibil. Unul mai tânăr, muncitor la oraş, ne explică, mai pe înţelesul nostru, cum stă treaba cu eşicherul politic: PDL e de stânga, PSD e de dreapta şi PNL e tot de dreapta, dar mai la extremă... Noroc că apare gazda, cam întunecată la faţă (fără a fi membru al vreunei etnii conlocuitoare) şi mai aduce una bucată deca de vin, probabil în memoria butoiului cu murături sucombat prea devreme.

Doamne, cum mai trece timpul! Şi ce tare a ieşit vinul în anul ăsta! Nici nu mai ştiu cât am băut. Ne despărţim prieteni cu toţii (până şi vicele îi rosteşte jurăminte de credinţă primarului, la telefon). Şi ne promitem că ne vom întâlni şi mâine, tot aici (gazda capătă o paloare cadaverica), să mai bem ceva, apoi mergem cu toţii la vot. „Tot ca acum cinci ani”, zice unul, apobat în cor de ceilalţi. „Că om fi fost noi beţi, da' am ştiut pe cine votăm”, a completat, primind un număr ceva mai redus de încuvinţări.

Astfel încât, dacă nu aveţi chef să votaţi mâine, nu e nici o problemă, lăsaţi pe noi! Cunoscând cu exactitate perspectivele, vom vota în deplină cunoştinţă de cauză, în timp ce voi ne veţi mulţumi zilnic, timp de cinci ani, pentru cel pe care vi l-am ales.

Gata. Cărţile au fost aruncate. Zarurile au fost făcute. Râie na-vă-n plus. S-a terminat şi cu asta. Sau, cel puţin, aşa voi zice mâine, beat cui, punând ştampila. :)

Doamne, cât am aşteptat

Jur pe barba oricărui personaj hirsut pe care vi-l imaginaţi, la alegere, că am aşteptat să se întâmple ceva astăzi. Orice. Ceva care să îmi atragă atenţia, să îmi altoiască două perechi de palme şi să mă aşeze în poziţie de plecare la vot. Afară a plouat, guguştiucii şi-au făcut din nou nevoile pe maşina mea, la concurenţă cu doi câini jegoşi, poştaşul mi-a rătăcit din nou un aviz şi coletul s-a întors la expeditor. Doar lucruri normale. Fără semnificaţie electorală.

Pe stradă, Băsescu mi-a zâmbit lăbărţat, privind cu ochi zburdalnici în două direcţii total neparalele. Geoană s-a uitat la mine puţin sobru, puţin timid, ca o ciută sperioasă în luneta puştii. Nici unul, însă, nu avea mina aceea, disperat-rugătoare, care spune, pentru un bun observator: „Votează-mă, te rog. Cum pui tu ştampila nu pune nimeni, plus că ţara se va duce de râpă fără votul tău”.

Astfel încât, în timp ce mă certam cu poştaşul (nu e Cocoş, doar a zis domnul preşedinte că nu are faţă de poştaş. Şi parcă n-ar fi nici Vântu, deşi nu pun mâna în foc. Adevărul e că îmi dispare corespondenţa ca banii de la FNI. Fără nici o legătură, desigur)... Prea lungă paranteza, mi-am pierdut şirul, deci reiau: În timp ce mă certam cu poştaşul, am decis că mă voi încuia în casă şi, fără televizor, radio sau internet, voi încerca să dorm tot week-endul, ca un proaspăt evadat de la Bamboo. Mă voi trezi luni, dimineaţă, pe cât posibil. Şi voi urmări cu atenţie starea vremii, fauna şi poştaşul. Dacă va fi tot mohorât, guguştiucii nu vor fi constipaţi, câinii nu vor fi luat prostamol şi corespondenţa mea va fi ajuns tot într-o lume paralelă, înseamnă că, şi fără votul meu, nu s-a schimbat nimic. Deci nici o pagubă.

Deşi, la bafta mea, în cutia poştală voi găsi o scrisoare elegantă, plic scump, hârtie fină, fără timbru (se taxează la destinaţie?). Cu litere noduroase, plantate cu mâna stângă (ce face obişnuinţa din om), lejer ilizibile, probabil că va scrie: „Mulţumesc că nu ai votat! Ho-Ho-Ho, Mary Poppins (sau Merry Christmas, ce o fi aia)! Te asigur că ai îmbulinat-o pe următorii cinci ani. Dacă o să mai trăieşti (bine, desigur) atunci!” Semnat: Traian Băsescu.

P.S. (Al scrisorii, nu al meu): Următorul premier pe care îl voi desemna va fi, după cum se bănuia, Mişu, motanul în călduri care o admira de la fereastră pe doamna Udrea în timp ce... În sfârşit, asta nu te interesează.

Doamne, şi cât am aşteptat să se întâmple ceva astăzi, ca să nu primesc scrisoarea aia!

În curtea şcolii

Vă propun un mărunt exerciţiu: încercaţi să vă aduceţi aminte de anii de şcoală. De colegii din clasă. De tipul sfrijit şi speriat şi de bătăuşul care îl pocea cum îl prindea. Cam această imagine am avut-o în această seară. Un Geoană timorat şi un Băsescu frecându-şi mâinile cu un rânjet prevestitor de mardeală.

Tot ca la o bătaie în curtea şcolii, în jurul celor doi s-au strâns vreo câţiva prieteni, cu feţe îngrijorate, şi o droaie de chibiţi, dornici să vadă lupta. Perverşi, unii chibiţi par a-l încuraja pe cel mai slab, dându-şi coate. Îl împing de la spate, asigurându-se că nu o rupe la fugă şi îl ţin bine, să nu se prăvălească la primii pumni încasaţi. Fără altă soluţie, sfrijitul se autosugestionează că poate face faţă. Încearcă să răspundă obraznic la provocările adversarului, să lovească sub centură, să îşi folosească în vreun fel mâinile care îi atârnă, tremurânde, pe lângă corpul contorsionat de teamă... Să îl învingă pe oponent cu propriile-i arme. Zadarnic. Zâmbitor şi încurajat de fiecare lovitură izbutită, bătăuşul îşi continuă morişca de ghionturi.

Dar e prea multă lume de faţă. Mardeiaşul nu poate încheia lupta cu un cap în gură, cum ar fi ispitit/obişnuit. Încearcă să-i dea caftelii un aspect pseudo-legitim, afirmând, eventual, că s-a apărat de mârşavele atacuri ale sfrijitului livid. Şi e în stare să şi jure că aşa a fost. Ar putea să jure referitor la orice, şi asta nu pentru că nu i-ar păsa dacă este descoperită o eventuală minciună, ci pentru că ştie să o aducă frumos din condei. Frumos pentru vârsta lui, de până în 14 ani. A mai fost el întrebat, în faţa întregii şcoli, dacă a lovit un copil. Conştient că i-a tras un dos de palmă sănătos, bătăuşul a formulat, cu o figură şmecheră: „Jur că nu l-am lovit cu pumnul nici în cap, nici în plex”...

S-a terminat lupta. Din punct de vedere al comportamentului, sfrijitul a ieşit învingător, fără îndoială, adesea preferând să stea cuminte sub ploaia de pumni. Dar nu-i aşa că nu contează? Mardeiaşii au fost întotdeauna iubiţi de vulg. Bătăuşul se va retrage rânjind şi hohotind zgomotos, conştient că rămâne cel mai popular puşti din şcoală. Pentru că nu este ca în filmele americane, unde cel învins devine învingător printr-un discurs (mai mult sau mai puţin) meşteşugit. În curtea şcolii, pe moment, contează doar urmele de pumni şi urmările acestora. Pe termen lung, însă, se va vedea. Băiatul sfrijit poate ajunge orice, poate chiar preşedinte, în timp ce bătăuşul poate avea o evoluţie dezamăgitoare, poate ajunge chiar să spele puntea pe vreo corabie cu berbecuţi, zâmbindu-i strâmb lui Hayssam. Cine ştie?

În altă ordine de dei, în această seară a avut loc confruntarea celor doi candidaţi la postul de preşedinte al României. Despre aceasta, însă, vom vorbi, poate, altă dată. :)