Cimitirul săracilor

Am avut proasta inspiraţie de a scrie în pragul alegerilor (şi, parcă, un pic după...), prevăzând o Românie în prag de distrugere în cazul în care avea să iasă. Şi a ieşit. Am muşcat din condei, până i-am putut defini gustul (materialele astea reciclate or fi microbiologic pure?). Apoi m-am aşezat cuminte, aşteptând dezastrul.

Recunosc, acum, că am greşit. Nu-i bai, sunt un simplu anonim. Am greşit, pentru că dezastrul s-a petrecut demult. Undeva, în interiorul nostru. Acolo unde compresoarele colindă zglobii, afundând ruinele mai abitir în pământ. În timp ce noi privim pe geam, la meseriaşii care screm un buget aiuritor. Şi ne consolăm, spunându-ne că e treaba lor să ne scoată vii din pardon expresia (am gândit-o, fără să o scriu). Iar treaba noastră rămâne să tragem la jugul pe care l-am acceptat apriori, printre bordeie de cartier, numite drăgăstos apartamente. Şi printre vile bengoase, ale sus-numiţilor meseriaşi.

Recunosc, astăzi, ca vită de povară ce mă aflu, că nu merit privilegiul de a rumega fără a plăti taxă. Eventual una piperată, pe viciu (ruşine, Dinu Patriciu-nu m-am putut abţine, că prea rima). Că am ajuns a mi se fâlfâi de conducătorii pe care îi avem. Că am obosit să comentez, în şoaptă, când mi se arată un deget dolofan (in the middle of the five) dintr-o limuzină. Şi că m-am resemnat, postându-mi chelia în palme, să nu mai aştept dezastrul. Pentru că, nu-i aşa, noi, românii, şi când ne autodistrugem, o facem cu multă clasă. Atât de subtil, încât nici nu ştim că ne-au îngropat demult într-unul dintre cimitirele peste care va trece autostrada. Din închisoarea datornicilor, direct în cimitirul săracilor.