Soneria

Am fost întrebat, aproape brutal, de admiratorii mei: de ce nu mai scrii, bă? Aici trebuie făcute niscai precizări: nu accept să mi se spună „bă", mi se pare grotesc să numești un personaj învestit cu atâtea haruri, asemeni subsemnatului, în acest fel mârlănesc. De asemenea, nu răspund la întrebări legate de toanele mele scriitoricești. De unde să știu eu de ce nu am mai scris? Probabil că distinsa Frosa, muza mea, verișoară aproape bună a  lui Chloe, a ieșit la un picnic prelungit pe variantă, în compania șoferilor de tir. Și, nu în ultimul rând: de unde pălăria cu pene multicolore a lui Hector am eu admiratori? Poate creditori, că sunt intelectual coclit, nu cocalar luminat...

Căutând un răspuns la întrebare (adică resetând GPS-ul minunatei Frosa - muza, bre, citiți mai sus!), am ajuns la ușă. Nu pentru că aș fi fost purtat acolo de inspirație, ci pentru că suna un maniac încontinuu, consumând curentul aiurea și tocindu-mi bunătate de nervi. M-am uitat pe vizor. Ciuciu, ca să vorbesc și eu în cochinchineza baltică. Mi-am zis: dom'le, ce s-au șmecherit persoanele acestea onorabile de etnie alta decât română, probabil romă (știți, eu nu sunt discriminator precum frații noștri de un sânge - și anume galic).

Am crăpat ușa (cu tendința nemărturisită de a-i crăpa țeasta celui care tot suna, fără să îl doară degetul). Dublu ciuciu. Am deschis larg, arătându-mă în întreaga mea splendoare de matahală nebărbierită (mi-a murit aparatul de ras în chinuri. În chinurile mele. O să vă explic altă dată, dacă nu mă mai întrerupeți atâta). Stupoare, în fața ușii nu era nimeni. Nici pe vine, nici într-o rână, nici camuflat prin preșul de șters picioarele și de dormit, uneori, pe motiv de nevastă nervoasă.

Butonul de la sonerie era blcat cu multă iscusință, de unde am dedus că un nefericit a apăsat aiurea, apoi, văzând, că apăsat a rămas, a tulit-o pe scări. Ca să mă conving, am privit în jos, printre balustrade. De pe la etajul al doilea (eu stau la patru), un tânăr zburlit belea (pardon) ochii la mine, curios.

- Ce vrei, meștere? am răcnit, să acopăr soneria.

- Bună ziua (a pornit placa), sunt de la firma (jur că nu am înțeles ce firmă)... și aș vrea, dacă sunteți de acord, să vă prezint oferta noastră.

Acum trebuie să mă înțelegeți. Tocmai am terminat de plătit ratele la fabulosul interfon care nu mai lasă în bloc pe nimeni, abia dacă permite intrarea câte unui locatar, mai răsărit, după ce îl pune să facă zece genuflexiuni. Am copil mic, de aproape un anișor, de o vârstă cu ridurile și firele de păr alb pe care mi le admir în oglindă. Copil care are proasta inspirație de a dormi exact când dă să înceapă vreun zgomot cumplit. Și care, dacă este trezit, urlă precum comanșii porniți pe cărările războiului.

Astfel încât, bruiat de sonerie, am început să îi explic tânărului agent de vânzări niște chestiuni anatomice complicate, dacă nu imposibile. Văzându-mă, aparent, expert în Kamasutra, omul a îngăimat un salut politicos, apoi a zburat pe scări, la vale.

Probabil înspăimântați de reputația pe care mi-am creat-o, vizitatorii, poftiți sau nu, ne tot ocolesc de atunci. Adică de vreo săptămână. Nu cred să aibă vreo legătură cu faptul că am reparat soneria, priceput cum sunt, smulgându-i firele din tabloul de siguranțe. Că butonul a rămas sudat în poziția de stres maxim.