Vizitele vecinului meu mă inspiră întotdeauna. Mai ales că era prima dată când îmi călca în casă. Și când ne întâlneam într-un cadru (să zic așa) organizat, adică nu pe scara blocului. L-am privit cu duioșia crocodilului care a adoptat un pui de antilopă și am schimbat subiectul. Ambițiile mele de scriitor s-au încheiat atunci când un mare om de litere, astăzi mort, mi-a scris, entuziasmat vizibil de calitatea operei pe care i-am trimis-o: „Îmi pare rău, dar nu am timp să citesc așa ceva”. Sunt convins că și-a făcut timp, câteva luni mai târziu. Apoi au constatat decesul.
Chiar cu subiectul schimbat și aproape bine mirositor, m-am bucurat puțin că poezia mea super-criptică i-a plăcut vecinului. Deși am remarcat, după plecarea lui, că i-am dat, din greșeală, caietul cu rețete culinare al soției, nu caietul cu poeme al subsemnatului. E un sentiment extraordinar să ai admiratori. Și vecinul a vorbit despre mine prin cercurile pe care le frecventează, deci numărul admiratorilor a crescut grozav de mult. Când merg la cumpărături, persoane cunoscute și ne... îmi fac loc, pline de respect, apoi își spun lucruri neștiute, cu mâna la gură și privindu-mă fix. Sunt convins că e de bine. Mai ales că îmi fac semne, cu mâna rămasă liberă, un pic prea aproape de tâmplă și prea rapid. Dar, ce să zic, sunt oameni simpli, covârșiți de onoarea pe care le-o fac practicând shoppingul amator cot la cot cu ei.
Revenind la vecinul meu, pot să vă spun că am purtat o discuție frumoasă și sinceră. El mi-a povestit, pe scurt, în câteva ore, întreaga viață. Întâmplări nemaipomenite, demne de Indiana Jones și încă vreo câțiva alți eroi, puși cap la cap, nu de un muncitor la fabrica X, falimentară. Eu l-am privit cu respect nedisimulat, soția cu neîncredere. Mi-a și spus, când am rămas singur cu ea, că a recunoscut câteva secvențe din filme de succes plus niscai momente vesele cu Amza Pellea în istorisirile vecinului. Am încercat să o contrazic, dar fără succes. Știți, din experiența mea de o viață chinuită, am remarcat că femeile nu pot fi determinate să se răzgândească. Și nici nu se pricep deloc la oameni. Lucru valabil și în privința consoartei mele. Altfel cum s-ar fi măritat cu mine?
I-am povestit și eu destule lucruri vecinului. Inclusiv ce cred despre nenea care îmi fură veșnic locul de parcare. Dar asta după ce vecinul a jurat pe starea de sănătate a familiei și pe organele din dotarea rudelor de grade mici că nu va spune nimic nimănui. Și a fost o simplă coincidență, nefericită, faptul că, la scurt timp, mi-am găsit mașina zgâriată cu o cheie bine zimțată, de la bot până la portbagaj. Dus-întors. De câteva ori. Iar nenea cu locul de parcare mi-a dat de înțeles că vrea să fim prieteni. Când mă vede, îmi zâmbește (poate prea larg, dar o fi având omul un zâmbet mai ciudat, de își dezvelește dinții și scrâșnește din ei), apoi mă salută ca hip-hopperii americani. Adică îmi arată pumnul, pe care se lăfăie un ghiul monumental.
I-am spus și despre faptul că am rămas corigent, prin clasa a șaptea, la matematică. Un gest urât al unui profesor fără metodă. Vecinul a dat din cap, înțelegător, și mi-a spus că e plină lumea de oameni răi și invidioși. Că și el a nimerit o mulțime de dușmani în viață, dar tot a răzbit până acolo unde era. Și a ridicat ochii spre cer, arătându-mi fie că îi datorează totul divinității (nu prea pare un om religios, dar cine știe?), fie că își consideră statutul actual (patronul i-a promis că, dacă se ține de treabă și nu dă faliment fabrica, îi face și carte de muncă) de dimensiuni cosmice. Oricum, de la discuția aceea, ca un făcut, vânzătoarele de la magazinul din colț îmi fac calculele pe hârtie, cu un calm exagerat, explicându-mi proveniența fiecărei sume și furându-mă pe față, mult mai mult ca înainte. Nu le-or fi plăcând poeții, mai ales cei aproape vestiți. Doar nu au de unde să știe că sunt un vechi adversar al matematicii.
Mi-a rămas ceva de când am vorbit cu vecinul. Un pahar de vin spart, din zestrea soției, motiv de aprigă supărare și ascundere a încă unui set descompletat de sticlărie. Mă întreb, uneori, de ce sunt abandonate paharele, farfuriile etc., după ce au ajuns la fatidicul număr cinci. Dar îmi trece repede, pentru că mi se explică ferm: „așa trebuie”, lucru absolut lămuritor. Și mi-a mai rămas ideea de a reveni în circuitul literar, idee susținută frenetic de întreaga mea familie. Cu rugămintea, firească, de a nu citi vreodată poemele complexe ale subsemnatului în prezența rudelor apropiate ori a cunoscuților. Și, mai bine, să scriu în altă parte, pe la vreo cafenea, eventual, ca scriitorii care se respectă (ei pe ei, desigur, că lumea îi va respecta după moarte, așa cum este cutuma). Cică, dacă aș scrie în casă, aș atrage nu știu ce blesteme asupra neamului. „Plus că, a adăugat consoarta, m-am săturat să te văd trântor toată ziua pe aici.” Exagerează, evident. Sunt ore întregi în care nu mă vede, pentru că merg în parc, unde sunt învins la șah, table și dame de pensionari și preadolescenți chiulangii. Dar despre asta vom mai vorbi. Intenționez să țin un jurnal în care să consemnez încercările nu numai (dar și) literare ale marelui poet. Adică ale mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu