Fotbalistul

Am fost, dintotdeauna, un foarte bun fotbalist. În școala generală, toate echipele de miuță s-au războit pentru prezența mea pe banca de rezerve. Îmi aduc aminte, cu plăcere, de lupta verbală dintre căpitani: „Luați-l voi". „Ba nu, noi l-am luat data trecută, vrem și noi unul care să joace, nu să stea ca prostul". Până la urmă, unul ceda și mă primea ca rezervă strategică. Înjurând.

La meciurile clasei mele, în competiția școlii, stăteam alături de majorete. Mă rog, nu se numeau așa pe atunci, pentru că nu era un termen sovietic. Mai aveam puțin și îmi cereau să port fustă, din solidaritate. Dar m-au iertat, pentru că băiețelul dolofan de atunci (splendidul animal de astăzi) ar fi găsit cu greu o foaie de cort care să îl cuprindă.

În liceu am ignorat sportul. Descoperisem fetele. Părea, în acele zile mincinoase, că ar fi contat mai mult mușchii creierului decât cei ai gambelor. Am aflat, mai târziu, că am avut un efect zdrobitor asupra prietenelor mele. Somnifer, nu alta... Mă și miram cum de găseam doar fete pupăcioase. Simplu: când sărutam, prost, desigur, TĂCEAM.

În sfârșit, nici una dintre facultățile (două la număr) care m-au avut pe bănci (tot un soi de rezervă) nu a beneficiat de talentele mele fotbalistice. Nici nu era cazul. Eram în cantonament pe câte o terasă, așteptând să îmi facă vreun boier cinste cu o bere. Chiar, ați observat că au dispărut toți boierii? Niște țărani, dom'le!

În ultimul stagiu de pregătire la mare, am găsit câțiva inconștienți dispuși să joace un fotbal pe plajă. Cu mine. Am fost plasat, preventiv, în poartă. Am făcut minuni. Mă dribla până și cel mai amărât fir de nisip. Asta până la cumplita accidentare, care mi-a frânt prea devreme cariera (era să îmi frângă și altceva).

Încercând să împiedic un contraatac, m-am aruncat în fața balonului (ah, de când am vrut să scriu asta) cu un gest de mare goal-keeper. În șpagat. Mi-au pârâit oasele și niscai organe ascunse discret între coapse au făcut plici pe nisip. Eroic, m-am adresat coechipierilor cu un urlet pițigăiat. Ei mi-au apreciat la justa valoare intervenția și au plecat spre propriile cearșafuri, vorbind, admirativ, despre un tâmpit care le-a stricat jocul.

Cariera mea s-a întrerupt mult prea devreme. La cererea soției, care mi-a pus în vedere să aleg familia în detrimentul vitejiei pe teren. Se pare că își dorea foarte mult un copil, iar un eunuc nu ar fi reuși să participe efectiv la procesul preliminar.

La mai bine de un an, copilul a venit, în sfârșit. Misiunea mea s-a încheiat. Așa că aștept o propunere, de la orice echipă mai răsărită din prima ligă. Chiar dacă soția m-a anunțat că ar vrea și al doilea copil. Trebuie să mă gândesc și la mine, la talentul meu incontestabil. Cât despre copil, să fim serioși, doar de asta s-au inventat vecinii, prietenii de familie etc. Să te ajute la greu...