Bâlbă

„Am făcut la viața mea și bune și rele...”, spunea un cântec pe care l-am auzit, în timp ce sforăiam la o nuntă. Mda. Recunosc că (până) și eu am făcut și încă mai fac niște prostii uluitoare. Le voi numi, elegant, „bâlbe” și vi le voi povesti. În acest fel, conform lui papa Freud, îmi voi elibera creierul de frustrări, ocupând spațiul nesperat cu manele de cea mai bună calitate.

În consecință, iată o primă bâlbă:

Eram proaspăt căsătorit și plin de inteligență. Odată cu timpul, ambele calități au dispărut, în sensul că am vechime, deci nu mai sunt proaspăt căsătorit, iar inteligența... Mă rog, inteligența stă bine ascunsă, într-un colțișor, aproape virgină. Revenind: plin de calități, așadar, am fost într-un soi de piață (obor, depozit sau ce va fi fost), în căutarea unor scaune bune pentru posterioarele însurățeilor. Am văzut atunci, pentru prima dată, un munte de lemne. Se vindeau la (kilo)metru. Diverse persoane care își ridicau case (burghezi, dom'le) ciocăneau prin respectivele lemne, rostind, cu glas expert: „Ăsta e bun, că e uscat”. Cum tocmai plouase și „depozitul” era în plin aer liber, sunt sigur că știau ce spuneau.

În sfârșit, am vrut să vă povestesc (sper să și reușesc, dacă mă tot întrerupeți) cum, printre munții de lemne, am găsit un calculator. Nu un PC, ci o cutiuță de aia cu taste și ecran care te ajută să îți calculezi eronat dobânda la bancă sau, uneori, (kilo)metrii de scândură cumpărată. Desigur, l-am ridicat și i-am asigurat un loc călduț în buzunarul propriu. Era, dacă stau să mă gândesc, primul bun dobândit prin mijloace proprii după nuntă. Un motiv de bucurie? Da, firește. Am simțit o oarecare bucurie, fin mascată, și în glasul unui personaj lat în umeri, care mi-a susurat: „Băiatu', îmi dai înapoi calculatoru'?”. Am înlemnit. „Hai, a continuat matahala, că mi-a zis domnii ăștia (sic!) că tu l-ai luat”.

„Domnii” erau niște distinși gentlemani de la țară, cu o privire dezaprobatoare întipărită pe față. Din naștere. Lângă ei au apărut, solidari, vreo trei haidamaci, angajați fie pe post de contabili, fie de hamali. Ce era să fac? Îmi era rușine. Toți credeau că am furat calculatorul. Deodată, însă, am avut o inspirație uriașă: „Puteți dovedi că e al dumneavoastră?”-vă rog să remarcați politețea involuntară. Sunt un băiat bine crescut. Cred că la asta s-a gândit și matahala, în timp ce mi-a spus, cu o grație descumpănită: „Păi... da. Am martori”. N-am mai așteptat altă confirmare. Cu un gest generos, de boier coborât pe moșie, i-am dat calculatorul, zicându-i sfătos: „Poftim. Dar aveți grijă unde îl lăsați. Altul, în locul meu...”

Nu mai știu când și cum am plecat de acolo. Privirile musculoșilor m-au însoțit ceva timp, timp pe care l-am petrecut inspectând cu atenție scânduri și alte lemne. Nu că m-ar fi interesat. Dar trebuia să par nevinovat. Un burghez inocent care vrea să își ridice o casă, nu să fure calculatoare de buzunar.

Zilele trecute am văzut pe jos un calculator pierdut. Nu era nimeni în jur. Dar am trecut pe lângă el, mândru, știind că nu va veni după mine cineva care să îmi spună: „Băiatu', îmi dai înapoi calculatoru'?”. Și, totuși, dacă l-a luat altcineva, în urma mea, și vina va pica tot pe mine? De aceea scriu, să mă eliberez de această angoasă. Că visez și noaptea patru haidamaci care, ajutați de câțiva domni de la țară, mă tranșează tacticos, pe viu, în bucățele mici...