Sau că nici potăile comunitare nu mă suportă. Ultima variantă nu cred că este valabilă. De ce ar fi? Pe mine mă place cam toată lumea. Inclusiv membrii cenaclului Năzuința, care m-au aclamat la scenă deschisă, aruncând câte o privire circumspectă către Dom' Colonel. El părea cu adevărat entuziasmat, deci și ei aveau toate motivele de a fi la fel.
La prezidiu, adică la o masă așezată în centrul sufrageriei, ședeau, alături de distinsul domn Trașcă, patru membri de seamă ai comunității literare. Unul dintre ei, domnul Vasile, ședea cu falca sprijinită în pumni. Nu de plictiseală, desigur. Ci deoarece vârsta înaintată nu îi permitea să stea altfel decât ca un semn de întrebare, cu bărbia în piept și cele câteva fire de păr supraviețuitoare din vârful capului îndreptate amenințător spre oricine i se nimerea în cale. Domnul Vasile este un prozator renumit, mai ales în unitățile militare. Și mai ales în Epoca de Aur. Epocă pe care a descris-o, cu succes, în câteva cărți foarte bine vândute. Adevărate best-selleruri comuniste. Aveam și eu opera lui în bibliotecă. Fusese împachetată, la librărie, în colete promițătoare. Exemplu: voiai să cumperi „Zodia Cancerului”, de Sadoveanu? Nimic mai simplu. Primeai un pachet conținând volumul dorit, alături de câteva tomuri fascinante despre creșterea oilor, fertilizarea solului și, desigur, era luminoasă a celui mai iubit fiu al poporului. Ultima era creația domnului Vasile, plutonier adjutant în retragere.
Alături de venerabilul scriitor descris mai sus stătea Nea Făgărășanu, poetul fără vârstă. Adică avea o vârstă, chiar una foarte înaintată, doar că nimeni nu avea curaj să i-o spună. Foarte bun prieten cu Dom' Colonel, beneficia pe față de protecția îndestulătoare a pumnilor acestuia, cât două damigene dodoloațe. Mai mult, cei doi fii ai poetului făcuseră parte din forțele bumbăcitoare ale Securității și lucrează, pare-se, în ceea ce unii numesc „Serviciile Secrete”. Putea, așadar, să conteze și pe talentul de mardeiași cu legitimație al băieților. Avea, oare, nevoie de această ocrotire? Sigur că da! Țâfnos și conștient (poate prea...) de propria valoare, Nea Făgărășanu se lansa în critici dure la adresa tuturor membrilor mărunți, jignindu-i cu o gingășie de cătană bătrână. Și pe bună dreptate, căci știa tot ce se putea ști despre literatură, ca fost căpitan al aceleiași armate române, responsabil de un vast parc auto. Neavând prea multă treabă (la motoare nu se pricepea deloc iar motorină furau, și pentru el, răcanii), a citit întreaga bibliotecă a unității militare.
„A citit, dar a înțeles ceva?”, i-ar fi spus, dacă ar fi avut curaj, în față domnul Mărgineanu, al treilea aghiotant al lui Dom' Colonel. Tot poet (având pseudonimul „Nemărgineanu”), acest bătrânel simpatic îl ura sincer, dar în taină, pe Nea Făgărășanu. Motivele pentru care își ținea secret sentimentul pătimaș vi le-am expus mai sus. Motivele urii sunt vechi și aproape uitate. S-ar părea că domnul Mărgineanu, locotenent bine văzut de superiori și cu șanse uriașe de avansare, a fost mutat disciplinar în alt colț al țării, cu dosarul bine încondeiat, în urma unui furt de motorină de la parcul auto. Cine era singurul posesor de mașină diesel din unitatea militară? Locotenentul Mărgineanu. Astfel s-a depistat vinovatul, deși autovehiculul acestuia era în service de peste doi ani, pe motiv de mecanic șmecher și piese lipsă, iar bicicleta lui, o „semicursieră”, nu cerea combustibil lichid, ci doar o neobișnuită forță în picioare. Domnul Mărgineanu, întors după mulți ani în localitatea natală, pe o funcție mai mică decât cea avută în tinerețe, când a fost băgat la apă, s-a trezit vecin de palier, împărțind chiar câțiva pereți de rezistență, cu Nea Făgărășanu, cel care s-a ocupat personal de „înfundarea” lui. Nu-i spune niciodată nimic, dar bodogănește în permanență, aproape în sinea lui, la adresa căpitanului în rezervă. De aceea, pentru că își mișcă buzele tot timpul, de parcă ar vorbi, i s-a dus vestea că ar fi într-o doagă. Și, poate, din cauza poeziei lui. Citește, în cadrul cenaclului, săptămânal, câte o nou poem despre sânge și fapte sângeroase, organe tăiate și mărunțite... Mă înțelegeți, mărunțișuri (era să scriu măruntaie) din acestea. Iar plăcerea lui supremă (aproape că mi-a mărturisit-o) este să își imagineze că, în timpul lecturii, îl privește în ochi pe Nea Făgărășanu.
Al patrulea (și ultimul) dintre corifeii subordonați domnului Trașcă era un colonel. Unul adevărat. Fusese pensionat înainte de vreme, atunci când se pusese problema avansării lui. Spre deosebire de șeful asociației de locatari și al cenaclului, deopotrivă, pe el nu îl striga nimeni Dom' General. I se spunea Gică. Pur și simplu. El nu scrisese în viața lui decât, eventual, rapoarte. Avea, însă, o caligrafie ireproșabilă, motiv pentru care primise funcția de secretar. Alcătuia procese verbale impresionante, pe care le depozita în debara. În debaraua apartamentului...
Vă simt nedumeriți și îmi dau seama că nu v-am descris sediul cenaclului. Era apartamentul cu trei camere, confort moderat, al lui Dom' Colonel. Masa prezidiului trona în mijlocul sufrageriei, exact sub lustra cu globurile afumate, în timp ce membrii de rând ședeau pe băncuțele de lemn așezate de jur împrejurul camerei. Sprijiniți de pereți, scriitorii din cenaclul Năzuința, alături de conducătorii lor, aplaudau frenetic și ascultători, după ce au suferit (îngrozitor, se vedea asta) timp de două ore, lectura poemelor mele mega-criptice. La un semn al domnului Trașcă, palmele au înghețat în aer. „Da, da și din nou da!”, a rostit laudativ președintele cenaclului. „Se cunoaște, domnule, când e vorba de talent. Iar puță-mică ăsta e un mare poet. Un mare poet, vă zic!” Ultimele cuvinte li se adresau celor câțiva bătrânei neatenți, care îndrăzniseră să nu dea din cap, a aprobare. Sărmanii, nu erau vinovați. Se auzea sunând, probabil la vecinii din bloc, un telefon mobil, iar aparatele lor auditive, date la maxim, începuseră să țiuie cumplit. Și, după dimensiunea ochilor lor ieșiți elegant din orbite, pot spune că țiuitul îi afecta binișor.
„Poetule, că așa o să-ți spun de acum (nu s-a ținut de cuvânt. De fiecare dată când mi s-a adresat, mi-a spus fie „puță-mică”, fie „sulică”, fie în alte feluri, la fel de onorabile), poetule, cu tine am planuri mari. Auzisem eu că ești bun (nu știu de unde ar fi putut auzi așa ceva. Poate de la vecinul meu, cel care mi-a spart paharul și a citit, în locul poemelor mele, rețetele culinare ale soției. Ce conta?), dar nu mi-am imaginat că ești atât de bun. O să am eu grijă de tine. Mergi pe mâna mea și nu o să-ți pară rău (ce e drept, mâna lui se înfățișa, în comparație cu aripa de pui subnutrit a subsemnatului, ca o autostradă cu multe benzi). O să vezi. Aplauze, domnilor!”. La acest îndemn, toți membrii cenaclului au început să aplaude, unii chiar în picioare. Cei care puteau. Ori aveau bastoanele sau cârjele la îndemână. Astfel am fost primit, cu surle și trâmbițe, în Năzuința, cercul literar al pensionarilor militari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu