Pub

vineri, 23 septembrie 2011

4. Balauru'

„Uite, sulifrici, cum stă treaba. Eu te-am lăudat de față cu ăia, că meriți și tu o încurajare. Da' mai dă-o-n bălării de poezea... cum i-ai zis? Ermetică? În sfârșit. Eu am priceput ce vrei tu să zici, că mă duce capul, dar maiorul Adamescu, de la trei, era să-și înghită proteza în somn. Măi, copile, tu nu poți să scrii normal, ca oamenii? Să spui și tu, simplu, că una și cu una face doi, nu să ne alergi pe lângă tufișul de leuștean. Că nu mai suntem nici noi tineri...”

După ședința cenaclului, Dom' Colonel mă oprise puțin, să mă prelucreze. Stăteam în picioare, lângă masa prezidiului, privindu-l timid. Așezat pe scaun, gesticula foarte larg, fluturând în aerul aproape irespirabil una dintre veșnicele sale țigări de contrabandă, Made in Republica Moldova. Duhnea îngrozitor a picioare nespălate, cârpă arsă și toaletă publică. Desigur, îmi sufla fumul în față, ceea ce contribuia la păstrarea unei atmosfere plăcute și cordiale, știut fiind faptul că omul pe cale să se sufoce devine cel mai amabil partener de conversație. Mi-am luat inima în dinți și, trăgând o porție îngrijorătoare de aer în piept, am horcăit: „Știți, astea sunt poeziile tinereții. Că eu nu mai scriu de mulți ani...”. „Și de ce, mă rog, nu mai scrii?” m-a chestionat, nervos, marele poluator. „Cine te împiedică? Auzi, tu să nu te joci cu talentul, că te face bucăți. Talentul ne împinge de la spate, ne face să scriem, să împărtășim lumii geniul nostru creator. Talentul ne scoală noaptea din pat și ne frământă!”.
Unul mai glumeț ar fi spus că pe mai toți membrii cenaclului îi trezește și îi frământă noaptea prostata mărită sau vreo pântecăraie. Dar eu, om serios, am tăcut. Căutam o soluție de a pune capăt tiradei lui Dom' Colonel și de a pleca din acel loc ciudat. Parcă mi-ar fi ghicit gândurile, domnul Trașcă mi-a ordonat: „Stai jos și nu te mai fâțâi atâta de pe-un picior pe altul, că mă enervezi. Vreau să-ți spun ceva”. Să stau jos? Ușor de zis. Băncuțele de pe lângă pereți fuseseră strânse și depozitate cu grijă pe balcon. În cameră mai rămăsese doar masa și scaunele destinate conducerii cercului literar, de care nu se cuvenea să mă apropii. Doar să mă așez pe jos... Fără a-mi observa neliniștile interne, Dom' Colonel mi-a spus, părintește: „Copile, că ești ca copilul meu (cacofonia este scuzabilă, doar se referea la mine, nu?), eu vreau să te ajut pe tine. De aia îți spun să te apuci serios de scris. Eu pot să te duc la concursuri, pot să-ți public cărți, pot să te bag în uniuni și asociații ale scriitorilor. Da', pentru asta, tre' să-mi vii cu ceva ca lumea, nu cu rahaturi șturlubatice, de să nu le priceapă lumea. Ai priceput?”. Pregătindu-se să mă elibereze de chinuri, masivul corifeu a mai tras în piept una bucată zdravănă de filtru aprins (țigara se terminase), apoi a abandonat chiștocul în scrumieră, lăsându-l să fumege în continuare.
S-a ridicat de pe scaun și mi-a zis: „Gata, asta am avut de spus. Acum, tu faci cum crezi, dar părerea mea e să te pui pe treabă. Dacă ești băiat serios, te trimit la un concurs, să ne reprezinți. Bine? Hai, valea”. L-am salutat politicos și am plecat, gânditor. Coborând scările grăbit (Dom' Colonel locuia la convenabilul etaj 2), era să mă tamponez frontal, involuntar, cu un bărbat situat între câteva vârste, demn posesor al unei ranițe uriașe. „Domnu', m-a abordat necunoscutul, nu vrei să cumperi ceva pentru copilul lu' matale?” „Ce?”, l-am întrebat, curios. „Păi, niște pantaloni de vătuiți, mănuși, ...” „Acum te-a găsit să vinzi de astea, vara?”, mi-am exprimat nedumerirea. „Bă, da pretențioși mai sunteți voi în cartieru' ăsta, lua-v-aș neamu'...”. Nu a apucat să își termine doleanța, că ușa lui Dom' Colonel s-a dat de perete și însuși corifeul s-a ivit în prag, amenințător. S-a răstit la vânzătorul ambulant: „Ce vrei, mă?”. „Domnu', și-a recăpătat acesta iute calmul și tonul mieros, nu vrei să cumperi... Aoleo, mata ești, boierule? Săru' mâna, că n-am știut că stai aicea. Acu' dispar.”. „Și cum ai intrat în bloc? Ai?!” „Să-mi crape familia, era deschisă ușa!” „Cum să fie deschisă, băi, arătare? Ușa aia nu stă niciodată deschisă, am avut eu grijă de asta. Hai, a adăugat binevoitor, spune sincer cum ai intrat, că nu-ți fac nimic”. „Dacă promiți mata că nu-mi faci nimica, eu îți spun. Am sunat la interfon și am zis că sunt poștașu' cu pensia. Și mi-a deschis”.
În timp ce explica, bărbatul se mișca, ușurel, în spate, postându-mă drept paravan între el și mânia domnului Trașcă. După ce a terminat de vorbit, s-a răsucit brusc și a declanșat un sprint disperat pe scări, lovindu-se când de perete, când de balustradă. Pesemne că jos, la parter, îl mai aștepta cel puțin un tovarăș de călătorie prin blocuri, căruia, din plină fugă, i-a urlat: „Fugi, băăi, că vinee! E Balauru', mânca-i-aș pipota lui”. S-au auzit pași grăbiț, apoi ușa de la intrare s-a trântit cu zgomot. Cel poreclit, pare-se, „Balauru'” nu avea treabă cu fugarii. Privea în sus, pe scări, spre o umbră slabă și chinuită, în papuci de casă și haine militare fără însemne, adaptate pentru o confortabilă ținută de casă. „Adamescule, tu i-ai dat drumul baragladinei?”, a întrebat răstit. „Dom' Colonel, permiteți să raportez.. aia... să vă zic... M-a sunat la interfon cineva și mi-a spus că...”, a explicat transpirată umbra. „Bine, măi, Adamescule, da' de câte ori primești tu pensia pe lună? Că abia ți-a venit, acu' câteva zile. Istoria ta de boșorog ramolit, de aia ți-am pus interfon, ca să dai drumu' la toată lumea? Ia vino-ncoace!”, a lătrat domnul Trașcă-Balauru'. Adamescu s-a apropiat încet, dar a fost înșfăcat rapid de șeful asociației de locatari. Am crezut că urma să îl așeze pe genunchi și să îl rupă în două. Când colo, Dom' Colonel i-a apucat capul în strânsoarea aceea numită de copiii din cartier „menghină”, apoi a început să îi frece chelia generoasă cu degetele, în acel dureros exercițiu amical căruia noi îi spuneam, când eram mici, „ridichea”. Moșulețul necheza, amuzat și îndurerat, ca un căluț încrucișat cu un cotoi în călduri, dând zadarnic din picioare. Adică nu chiar zadarnic. Unul dintre papucii bătrânului, evadat în timpul convulsiilor, m-a pocnit în frunte. Celălalt a izbit cu putere într-o ușă de pe palier, dar nimeni nu a deschis. Vecinii nu aveau tot timpul chef, bănuiesc, să îl întâlnească pe Dom' Colonel. Probabil pe motiv de „menghină”, „ridiche” și alte gesturi drăgăstoase.
Am dat să plec, pe furiș, de la scena acelei glumițe cazone. Din păcate, însă, domnul Trașcă m-a simțit. „Unde pleci, poețele?”, a răcnit, eliberându-l pe sărmanul bătrânel. „Acasă”, i-am răspuns, așteptându-mă să fiu înșfăcat și maltratat. „Stai, mă, așa, că mergem acum la Adamescu. Dă o țuică de aia bună, de prune, ca să-l iertăm. Nu-i așa, Adamescule?”, a zis „Balauru'”, făcându-mi, complice, cu ochiul. „Așa o fi, Dom' Colonel. Stați numai, să îmi iau papucii”, a oftat bătrânul, îndreptându-și cu greu spinarea. Și am urcat la etajul trei, unde am petrecut o seară tihnită. Adică ei au băut și au mâncat, discutând despre politică, fotbal și viitoarele alegeri de la asociație, iar eu am stat pe marginea unui fotoliu, așteptând să fiu expediat acasă. Aproape beat, domnul Trașcă s-a uitat lung la mine, apoi a zis: „Uite, Adamescule, ăsta e băiatul de care ți-am spus. Îl vezi? Ce părere ai? Se potrivește?”. „Dom' Colonel, permiteți să raportez... ăăă... da, pare băiat bucă. Adică dintr-o bucată”, a explicat, întorcându-se către mine. Iar eu am dat din cap, semn că am priceput. De fapt, nu pricepeam nimic. Dar aveam de ales? „Balauru'” era tare greu de refuzat. Scotea fum împuțit pe nări și avea mâinile mari cât... Dar, parcă, v-am mai spus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu