***
Imaginea unui sinistru apus pe marginea blocului. Nimic nu este mai îndepărtat de poezie decât o privelişte familiară. Ce poţi obţine dintr-o privire aruncată pe geamul deschis generos? Aproape nimic nou. Vecinul de vizavi este previzibil. Se uită, atent, în parcare. De fapt, urmăreşte mişcări, gesturi, frânturi de conversaţii. Pe mine m-a iertat. Nu mai sunt interesant. Răsfoiesc, de câteva ore, o carte scanată. O citesc, adică, pe calculator. Îmi place să cred că apar ca o statuie încremenită într-o schimă gânditoare. Deşi sunt convins că, de fapt, semăn cu un buştean căzut într-o poziţie bizară. Atrag o privire mirată, apoi încep să plictisesc, prin nemişcare.
Acum, că am terminat de citit, fac câţiva paşi prin cameră. Alarmat, vecinul dispare de la fereastră. Sunt convins că stă, în penumbră, aproape invizibil, şi mă priveşte, intrigat. Mişcarea unui obiect inert este curioasă. Îl simt cum îmi urmăreşte fiecare gest. Aştept, răbdător, câteva minute, apoi merg la geam. Încep să îi scrutez ostentativ apartamentul. Să îl caut cu privirea. Să îi arăt că l-am descoperit. Jos, în parcare, discuţia începută de ceva timp se înfierbântă. Îmi atrage atenţia o siluetă: este vecinul-spion. Arată spre nişte bolovani aruncaţi pe alee. Partenerii de conversaţie, nişte bătrâni nervoşi, îi dau dreptate. Se pare că asta a observat vecinul, uitându-se pe geam. Mă simt ruşinat. Dar impresia, nu, convingerea că sunt privit nu dispare.
Îmi duc mâna, instinctiv, spre buzunar. Da, cheile sunt acolo. Nu ştiu de ce am păstrat acest reflex stupid. De atâţia ani trăiesc în acest apartament, pe care îl părăsesc rar. Şi atunci, las uşa descuiată, deci nu am nevoie de chei. Urăsc, din principiu, zăvoarele. Conţopistul ferecat în sufletul meu, printre dosare subţiri, mi-ar spune că şi el le urăşte. Asta dacă am comunica vreodată. Dar el îmi trimite vestea terminării unui dosar pe căile ierarhice consacrate. Astfel încât, eu discut, uneori, e drept, doar cu un individ spilcuit. Un adevărat domn, îngreţoşat de prezenţa mea. Este un soi de şef, repartizat eronat tocmai în interiorul unuia ca mine. Şi îl bănuiesc pe acest personaj că funcţionează doar cu jumătate de normă în birouaşul amenajat în subsemnatul. Serviciul lui de bază este, fără îndoială, într-un cabinet din sufletul unui monarh despotic şi cult, opusul meu.
Căci eu, stimaţi cititori (zic şi eu aşa, că sună bine. Ştiu că nu mă citeşte nimeni), eu sunt un fel de slugă. Fără stăpân. Sau, altfel spus, nu am doar un stăpân, ci o droaie. Adesea descopăr că şi vânzătorul de la magazinul din colţ, om de toată isprava, de altfel, îmi este stăpân. Îmi porunceşte ce să cumpăr şi în ce cantitate. Dacă mă plâng, nemulţumit că produsul recomandat este plin de praf, mucegăit ori vânăt, semn că scapă de el după o bună bucată de nevandabilitate, vânzătorul mă priveşte sever. Parcă puţin trist. Abia dacă îmi adresează câteva cuvinte, tăioase. Şi simt atunci că am săvârşit un aprig act de hiclenie. Că am ridicat privirea, cu necuviincioasă intenţie, în faţa seniorului meu. Plătesc şi plec, umil. Exact cum sunt, umil, şi în faţa vecinilor, a amicilor ocazionali, a cunoştinţelor şi rudelor de tot felul. Stăpânii mei, într-o lume pe care mi-am croit-o ca pe o feudă, unde sunt singurul supus. Singur, într-o mulţime de cavaleri fanfaroni şi împlătoşaţi.
Mă gândesc, adesea, că umilinţa mea are o cauză simplă. Doar că nu îi caut cauza. Îi privesc doar efectele, fascinat. Ca şi cum aş privi scene din viaţa altuia. Sufăr, de multe ori. Dar înţeleg că trebuie să tac şi să rabd. Doar astfel pot să urmăresc, fără întreruperi, aventurile acestui ilar personaj pe care mă încăpăţânez să îl numesc „eu”. Ce aprigă transformare a suferit! Mai ieri îl vedeam mergând ţanţoş. Mormăind prin agora. Rostindu-şi cuvintele cu duritatea omului care ştie că a descoperit adevărul. Cu emfaza omului care le face o favoare şi altora, lăsându-i să întrevadă crâmpeie din spiritul său. Fragmentele din absolut cădeau în urma lui şi săracii agorei se îngrămădeau să le culeagă. Până într-o zi, când mormăitul a devenit strigăt. Un strigăt de ajutor pe care nu l-a mai înţeles nimeni. Admiratorii de până atunci l-au luat în râs. Plebeii care beneficiau cândva de resturile vorbelor sale i-au pus piedică şi l-au împroşcat cu pietre şi cu scuipat. Iar el, personajul acela care sunt eu, s-a ascuns în apartamentul său. Nu a mai strigat, dar nici de mormăit nu a mai avut chef. A devenit un individ posac şi umil, cu temperament de sclav şi năzuinţe degenerate şi râncede. Un om, poate singurul, pe care îl urăsc.
În rest, nu cred că am urât pe cineva cu adevărat. Dispreţuiesc ura. O consider apanajul celor ce se agaţă de viaţă. Doar ei îşi dispută parcele din moşia pe care trăiesc, obiecte care le îndulcesc existenţa sau hălci care să îi hrănească. Eu trec prin viaţă apatic, liniştit şi sincer, ca un melc, lăsând în urma mea o dâră lucioasă, dar neînsemnată. Căci sunt un om neînsemnat şi o ştiu foarte bine. M-am împăcat cu gândul. Am învăţat să descopăr cu uimire fiecare zi, ca pe un nou miracol al existenţei mele inutile. Primesc ceva? Este extraordinar! Un adaos nesperat la confortul celui care şade pe marginea vieţii, privind-o neobosit. Nu primesc? Nici o problemă. Nici nu merit. Simplul fapt că exist nu îmi dă dreptul la nimic din ceea ce cultivă alţii. Prin grădina realităţii pe care şi-o croiesc. Mi se ia ceva? E bine. Şi aşa, am destule lucruri. Mă îngreuiază. Mă încetinesc. Mă ţin legat de viaţă, ca un şerb de moşie. Iar eu, sluga tuturor, robul cuvintelor altora, am un singur privilegiu: sunt mai liber decât oricine. Nepăsându-mi de suişuri şi coborâşuri, renasc în fiecare zi. Căci ziua de ieri am crezut-o ultima. Iar cea de astăzi e doar un dar nemeritat. Fără îndoială, ultimul din această viaţă. Sau... Cine ştie?
Chiar aşa, sper că nu v-am făcut impresia unui om hotărât. Nu sunt. Unii zic că este datul balanţelor să aşeze în cumpănă toate aspectele unei acţiuni. Şi să ia cu greu o decizie. Mi-e greu să cred în zodii. De fapt, mi-e greu să mă hotărăsc dacă sunt sau nu împotriva celor care îşi câştigă existenţa din studierea astrelor. Mi-e greu să mă hotărăsc în mai toate privinţele. De aceea, am decis să nu decid nimic. Las minutul care urmează să îşi aleagă propria cale, netulburată de strădania mea de a o deturna. Căci, cândva, mormăind prin agora, am descoperit că urma melcului care sunt e acoperită de colbul vremurilor ce vin. Că totul e nimicnicie. Iar ceea ce reprezint în ochii altora este o imagine deformată. A unui călător de dragul călătoriei pe moşia unor nobili închişi în suflete de plebei. Iar viaţa îmi este un dar, nu un merit.
Privind în gol, peste blocuri, îmi amintesc de stiloul îngropat. Ce moment stupid! De parcă un astfel de gest teatral ar putea ucide poetul jigărit din mine. Nu conţopistul, nu şeful de la birou, ci poetul. Cel despre care nu am vorbit. Pentru că nu am ce spune. E un necunoscut soios, jerpelit. Cu ochii injectaţi de nesomn. Sau din varii motive. Exceptând scrisul. Nu, scrisul nu este un motiv. Căci el, poetul, nu scrie. Ştie doar că ar putea. Şi îi este de ajuns. Dacă şi-ar transcrie gândurile, le-ar influenţa scurgerea, orientându-le spre amonte, de dragul rimei. Sau al cititorului. Dar nu. El visează cu ochii deschişi. Iar biruinţa lui în faţa confraţilor (aprigă nerozie, vă spun) este faptul că vorbele i se nasc şi mor în cuget. Sau în suflet. Oricum, undeva unde nu intră nimeni, să calce pe covorul înflorat al cuvintelor meşteşugite cu bocancii înnoroiaţi.
Vecinul s-a întors în casă. Îşi reia locul la fereastră, dar nu se uită spre mine. De parcă ar şti că practic un lucru complet neinteresant: gândesc. În gol. Îmi propun să merg mâine în parc. Să dezgrop stiloul. Oricum nu îl folosesc. E doar un simbol a ceea ce aş putea fi, dacă aş vrea. Sper să îl mai găsesc. Iar la întoarcere, trebuie să trec pe la stăpânul meu, vânzătorul de la magazinul din colţ. Să cumpăr o mică oglindă, fie ea şi prăfuită, pătată, ciobită. Să pot privi, fără de veste, peste umăr. Căci nu pot scăpa de sentimentul acela obsedant: că mă priveşte cineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu