Ca toată lumea...

     Am internet de la o vestită firmă distribuitoare de megabyți la pachet cu alte servicii moderne, cum ar fi televiziune prin cablu și telefonie. Înainte de aceasta, am avut internet de la altă firmă, cu profil identic. Dacă stau să mă gândesc bine, internetul meu a fost întotdeauna „la ofertă”. Ceea ce îndreptățea invidia amicilor, dar și mofturile furnizorilor (a angajaților la furnizori, mai degrabă), după nemărturisitul principiu: „hai, bre, după ce că îți dăm netu' la promoție, mai faci și figuri? Doar nu te aștepți să meargă perfect, nu?”

8. Vitali

   La Căminul Cultural, atunci când am plecat, distracția era în toi. Invitații, poeți și prozatori din toată țara, ba vreo câțiva și străini, de pe meleaguri ex-sovietice, continuaseră degustarea vinului de regiune superior. Superior oricărui laxativ cunoscut de rasa umană, căci drena măruntaiele mai abitir ca un pumn de leacuri dedicate purgației neîntrerupte. Dacă ar fi avut cineva ideea accesului cu plată la toaleta din fundul curții, ar fi devenit putred de bogat în acea seară. Deși, privindu-i pe mulți dintre scriitorii prezenți, pariez că ar fi găsit un loc ascuns și gratuit, în total consens cu vântul care le sufla prin buzunare.

7. Opincești

   Opincești, localitate cu răsunet istoric în inima cunoscătorilor, printre care, după doar două ore petrecute în zonă, mă aflam și eu. Toată suflarea comunei ținea să își pună la curent ignorantul interlocutor cu faptul că acolo țăranii s-au răsculat primii împotriva boierilor opresori. I-au prins și i-au spânzurat (i-au tras pe roată, ars pe rug, tras în țeapă ori le-au introdus dinamită în... Mă înțelegeți, variantele diferă, depinzând de imaginația localnicului). Gurile rele (din alte comune, învecinate) afirmau că boierii, departe de a fi prinși și executați, ar fi pus la punct un sistem ingenios de ciomăgire a răsculaților, care s-ar fi întors acasă nervoși, plini de vânătăi și înjurându-și consoartele că i-au trimis la luptă inegală pentru a lua bătaie.

6. Gigi

   Cei trei cunoscători se uitau la foile acoperite cu rânduri negre și versuri albe (bine că nu era invers) plăcut impresionați. Domnul Adamescu se trăgea de perciuni până îi dădeau lacrimile, făcând jonglerii cu proteza în gura larg deschisă. Domnul Vasile stătea într-o perfectă poziție verticală, pentru el anatomic imposibilă, cu ochii binișor holbați și părul vâlvoi.

5. Porcul

O melodie populară și săltăreață plutea în aer, aproape vizibil. Am dat să o prind, dar am simțit o groaznică durere de șale. În timp ce mă trezeam, încet, ca orice poet care se respectă, prețuindu-și visele și lăsându-le să își mai facă puțin de cap, am înțeles ce se întâmpla. Suna un telefon mobil, zglobiu și dezinhibat, punând în valoare muzica de petrecere desemnată ca ton de apel. Iar eu dormisem o noapte întreagă oarecum ghemuit sub pernă, evitând instinctiv trezirea timpurie pe acorduri țopăitoare. Căci telefonul a sunat, cu mici întreruperi, de seara până dimineața. Iar proprietarul fie l-a abandonat, fugind din cameră (mă rog, și din localitate să fi fugit, și tot îl auzea), fie stătea în preajma lui, ascultând încântat melodia.

4. Balauru'

„Uite, sulifrici, cum stă treaba. Eu te-am lăudat de față cu ăia, că meriți și tu o încurajare. Da' mai dă-o-n bălării de poezea... cum i-ai zis? Ermetică? În sfârșit. Eu am priceput ce vrei tu să zici, că mă duce capul, dar maiorul Adamescu, de la trei, era să-și înghită proteza în somn. Măi, copile, tu nu poți să scrii normal, ca oamenii? Să spui și tu, simplu, că una și cu una face doi, nu să ne alergi pe lângă tufișul de leuștean. Că nu mai suntem nici noi tineri...”

3. Năzuința

„Da. Ei, da, domnule, asta e altceva! Nu, băieți?”, a exclamat Dom' Colonel, începând să aplaude. Capul i se mișca în ritmul bătăilor din palme, făcându-l să semene cu un cățel de pluș dintr-o mașină în mișcare. Kitschul acela din alte vremuri. Pe când era la modă, eu nu aveam mașină. Acum, că am mașină, nu mai găsesc nicăieri cățel. Am avut o idee alternativă, dar maidanezii din spatele blocului rânjesc a luptă dreaptă, haită contra unul, doar când mă văd. Semn că, în mediu neprielnic, și câinii dezvoltă niscai tendințe paranormale, citind cu acuratețe gândurile.

2. Criticul

Onorabilul domn Trașcă este cel mai respectat șef al asociației de locatari din zona în care locuiesc. Fost colonel în armata română (cică a ieșit la pensie doar căpitan, dar i se spune Dom' Colonel, recunoscându-i-se meritele incontestabile), musculos și lat în umeri, tuns foarte scurt, cu bărbia pătrată și ochi pătrunzători, ușor înduioșați de miopie, pumni mari cât borcanele de murături... Nu știu, am vrut să mai adaug ceva despre el, dar descrierea mi-a provocat o teamă de neînțeles.

1. Sugestia

„Bre, vecine, da' ce mișto scrii matale! Nu te-ai gândit să mergi pe la cenacle, pe la ceva?”
Vizitele vecinului meu mă inspiră întotdeauna. Mai ales că era prima dată când îmi călca în casă. Și când ne întâlneam într-un cadru (să zic așa) organizat, adică nu pe scara blocului. L-am privit cu duioșia crocodilului care a adoptat un pui de antilopă și am schimbat subiectul. Ambițiile mele de scriitor s-au încheiat atunci când un mare om de litere, astăzi mort, mi-a scris, entuziasmat vizibil de calitatea operei pe care i-am trimis-o: „Îmi pare rău, dar nu am timp să citesc așa ceva”. Sunt convins că și-a făcut timp, câteva luni mai târziu. Apoi au constatat decesul.

Soneria

Am fost întrebat, aproape brutal, de admiratorii mei: de ce nu mai scrii, bă? Aici trebuie făcute niscai precizări: nu accept să mi se spună „bă", mi se pare grotesc să numești un personaj învestit cu atâtea haruri, asemeni subsemnatului, în acest fel mârlănesc. De asemenea, nu răspund la întrebări legate de toanele mele scriitoricești. De unde să știu eu de ce nu am mai scris? Probabil că distinsa Frosa, muza mea, verișoară aproape bună a  lui Chloe, a ieșit la un picnic prelungit pe variantă, în compania șoferilor de tir. Și, nu în ultimul rând: de unde pălăria cu pene multicolore a lui Hector am eu admiratori? Poate creditori, că sunt intelectual coclit, nu cocalar luminat...

Căutând un răspuns la întrebare (adică resetând GPS-ul minunatei Frosa - muza, bre, citiți mai sus!), am ajuns la ușă. Nu pentru că aș fi fost purtat acolo de inspirație, ci pentru că suna un maniac încontinuu, consumând curentul aiurea și tocindu-mi bunătate de nervi. M-am uitat pe vizor. Ciuciu, ca să vorbesc și eu în cochinchineza baltică. Mi-am zis: dom'le, ce s-au șmecherit persoanele acestea onorabile de etnie alta decât română, probabil romă (știți, eu nu sunt discriminator precum frații noștri de un sânge - și anume galic).

Am crăpat ușa (cu tendința nemărturisită de a-i crăpa țeasta celui care tot suna, fără să îl doară degetul). Dublu ciuciu. Am deschis larg, arătându-mă în întreaga mea splendoare de matahală nebărbierită (mi-a murit aparatul de ras în chinuri. În chinurile mele. O să vă explic altă dată, dacă nu mă mai întrerupeți atâta). Stupoare, în fața ușii nu era nimeni. Nici pe vine, nici într-o rână, nici camuflat prin preșul de șters picioarele și de dormit, uneori, pe motiv de nevastă nervoasă.

Butonul de la sonerie era blcat cu multă iscusință, de unde am dedus că un nefericit a apăsat aiurea, apoi, văzând, că apăsat a rămas, a tulit-o pe scări. Ca să mă conving, am privit în jos, printre balustrade. De pe la etajul al doilea (eu stau la patru), un tânăr zburlit belea (pardon) ochii la mine, curios.

- Ce vrei, meștere? am răcnit, să acopăr soneria.

- Bună ziua (a pornit placa), sunt de la firma (jur că nu am înțeles ce firmă)... și aș vrea, dacă sunteți de acord, să vă prezint oferta noastră.

Acum trebuie să mă înțelegeți. Tocmai am terminat de plătit ratele la fabulosul interfon care nu mai lasă în bloc pe nimeni, abia dacă permite intrarea câte unui locatar, mai răsărit, după ce îl pune să facă zece genuflexiuni. Am copil mic, de aproape un anișor, de o vârstă cu ridurile și firele de păr alb pe care mi le admir în oglindă. Copil care are proasta inspirație de a dormi exact când dă să înceapă vreun zgomot cumplit. Și care, dacă este trezit, urlă precum comanșii porniți pe cărările războiului.

Astfel încât, bruiat de sonerie, am început să îi explic tânărului agent de vânzări niște chestiuni anatomice complicate, dacă nu imposibile. Văzându-mă, aparent, expert în Kamasutra, omul a îngăimat un salut politicos, apoi a zburat pe scări, la vale.

Probabil înspăimântați de reputația pe care mi-am creat-o, vizitatorii, poftiți sau nu, ne tot ocolesc de atunci. Adică de vreo săptămână. Nu cred să aibă vreo legătură cu faptul că am reparat soneria, priceput cum sunt, smulgându-i firele din tabloul de siguranțe. Că butonul a rămas sudat în poziția de stres maxim.

Întârziatul Indiana Jones

Cochetez de o viață cu poezia. Lucru care o enervează cumplit. Pe ea, pe poezie (onorabili tovarăși, fiți atenți, vă rog). Mă dedau, uneori, și la mici proze. Perversiuni condamnabile, desigur. Îmi place să cred că sunt un autor complex. Și am o părere bunicică despre mine. Nu o împărtășește nimeni, desigur, dar știți cum e lumea. Rea.

Invidioși pe succesele mele de sertar, câțiva neaveniți mi-au spus: „Bine, mă, dacă tu te crezi scriitor, de ce nu publici nicăieri?". Am contracarat cu o lovitură directă, dându-mă drept neînțeles, victimă a nimicniciei acestui secol. Și mințind că nici nu mă interesează să public pe undeva. Că scriu pentru mine.

Cunoscătorii știu că o așa gogonată formulare nu mai ține nici la copiii de grădiniță (pe care încep să îi suspectez că au ceva mai multă minte decât posed eu). Normal că vreau să fiu publicat, să mă scald în bani și glorie, dar încă nu am fost descoperit. Aștept și eu, răbdător, un Indiana Jones al literaturii să năvălească în apartamentul meu și să mă ducă, forțat, dacă va fi nevoie, pe culmile faimei.

Doar că, la cum se profilează lucrurile, voi fi, cel mai (puțin) probabil, descoperit prin simpla deshumare, la ceva timp după ce îmi voi fi încheiat socotelile cu viața, fie ea și literară. În consecință, vă sugerez să mă citiți cu luare aminte. Nu se știe când voi deveni celebru și bogat, iar voi vă veți putea lăuda: „L-am cunoscut, Horatio (citat din Shakespeare, Hamlet, adică sunt și cult). Mă chinuiam să îi descifrez scrisul pe un blog". Vă asigur că, astfel, veți deveni mult mai importanți în cercul vostru de prieteni, chiar dacă veți atrage numai priviri încărcate de milă.

Până la urmă, valoarea cuiva este dată de ceea ce citește (ce-am mai adus-o din condei). Iar valoarea scriitorului nedescoperit este direct proporțională cu aceea a vinului vechi. Sau a oțetului? Nu mai știu. Ce vreți, sunt un geniu care-l așteaptă pe Indiana Jones, deci e clar că nu știu mai nimic...

Concert pentru drujbă în stres major

Cântă, zeiță, mânia ce-l aprinse pe subsemnatul când a auzit drujbele vuind prin cartier...

Pe scurt, explicația. Concediul de anul acesta s-a transformat, pentru mine și consoarta din dotare, în arest la domiciliu pe motiv de copil mic. Și, cică, la mare au dat ăia cu radiații ca să alunge țânțarii și turiștii. La munte nu mergem noi, din principiu. Ne-a dat statul picioare delicate, nu catalige predispuse la cățărat printre peturi.

Ne reîncărcăm bateriile. De la telefoane, că ne sună toate rudele posibile: „Nu treceți și pe la noi în vara asta?" Refuzăm, politicos și sincer. Inventând diverse pretexte. Cum să îi spui omului că nu vrei să pleci de acasă? Îi spui, delicat, că nu poți...

Și aici apare conspirația. În cârdășie cu Ministerul Turismului și cu rudele dornice de oaspeți, autoritățile locale au decis izgonirea noastră din oraș. Au angajat niște domni competenți, virtuozi ai drujbei, pentru tăierea gardului. A gardului viu, desigur. Pe ăla mort îl lasă în pace, că destul a suferit când era în viață. Aproape cât noi.

Nici nu vă imaginați ce bine este ca, la orele (pre)destinate odihnei, să izbucnească războiul drujbașilor cu tufele. Motoare ambalate la maxim, de zici că taie niscai baobabi modificați genetic. Urlete calibrate pentru a acoperi vacarmul: „Vezi, bă, Vasile, că ai lăsat-o pe aia!". Și Vasile răspunde că nu, urmând o ceartă aprinsă, acompaniată, elegant, la drujbă.

Copilul s-a obișnuit repede cu zgomotul infernal. Nu doarme, desigur. Dar țipă și plânge, fericit că i s-a oferit prilejul de a fi nemulțumit. Și noi ne-am obișnuit. Privim în gol, murmurând niște vechi descântece pecenege (sau cumane?) aplicabile în caz de urgie, potop și drujbe înfuriate. Și se pare că avem în cartier o întreagă junglă disimulată în spatele câtorva tufișuri jegoase. Pentru că drujbașii muncesc de o săptămână la croirea unei autostrăzi prin hățișuri.

Deoarece ne-am refuzat, în mod stupid, toate rudele, cheltuind și banii de concediu pe nimicuri (a se citi lapte praf, scutece și alte mofturi), apelez la cititorii mei: nu vreți să ne invitați pe la voi, pe o perioadă nedeterminată? Măcar până se isprăvește subtila toaletare a micului spațiu verde împădurit de pe lângă blocul nostru. Adică, probabil până la iarnă. Stresați, mulțumim anticipat...

Gratuit

„Paricipă la concurs și câștigă premiul cel mare!" Am iubit toată viața aceste mesaje. Mai ales când participarea este condiționată de cumpărarea unui produs scump și perfect inutil. Am participat și eu la astfel de concursuri. Și nu am câștigat niciodată.

Mai mult, dacă stau să mă gândesc (nasol exercițiu, mai bine stau-că asta îmi place-și nu gândesc), eu nu am beneficiat de vreo gratuitate notabilă vreodată. De aceea, atunci când văd că e rost de vreun concurs, mi se aprinde un beculeț, consumându-mi energia vreme îndelungată.

V-ați întrebat vreodată ce ați face cu o sumă uriașă de bani? Eu nu. Pentru că știu, fără să mă întreb. Mi-aș muta domiciliul undeva, într-un loc îndepărtat. Într-un castel, în care să mă plâng de dureri de șale, de frig și de singurătate. Apoi aș sta, înlăcrimat și obidit, aducându-mi aminte de viața frumoasă pe care am avut-o pe când nu aveam bani.

Dar, cu siguranță, acest lucru nu se va întâmpla. De aceea, închei abrupt. Sunt prea ocupat. Trebuie să stau, să mă uit pe pereți și să mă oftic, știind că nu am câștigat nimic niciodată. Garantat.

Fotbalistul

Am fost, dintotdeauna, un foarte bun fotbalist. În școala generală, toate echipele de miuță s-au războit pentru prezența mea pe banca de rezerve. Îmi aduc aminte, cu plăcere, de lupta verbală dintre căpitani: „Luați-l voi". „Ba nu, noi l-am luat data trecută, vrem și noi unul care să joace, nu să stea ca prostul". Până la urmă, unul ceda și mă primea ca rezervă strategică. Înjurând.

La meciurile clasei mele, în competiția școlii, stăteam alături de majorete. Mă rog, nu se numeau așa pe atunci, pentru că nu era un termen sovietic. Mai aveam puțin și îmi cereau să port fustă, din solidaritate. Dar m-au iertat, pentru că băiețelul dolofan de atunci (splendidul animal de astăzi) ar fi găsit cu greu o foaie de cort care să îl cuprindă.

În liceu am ignorat sportul. Descoperisem fetele. Părea, în acele zile mincinoase, că ar fi contat mai mult mușchii creierului decât cei ai gambelor. Am aflat, mai târziu, că am avut un efect zdrobitor asupra prietenelor mele. Somnifer, nu alta... Mă și miram cum de găseam doar fete pupăcioase. Simplu: când sărutam, prost, desigur, TĂCEAM.

În sfârșit, nici una dintre facultățile (două la număr) care m-au avut pe bănci (tot un soi de rezervă) nu a beneficiat de talentele mele fotbalistice. Nici nu era cazul. Eram în cantonament pe câte o terasă, așteptând să îmi facă vreun boier cinste cu o bere. Chiar, ați observat că au dispărut toți boierii? Niște țărani, dom'le!

În ultimul stagiu de pregătire la mare, am găsit câțiva inconștienți dispuși să joace un fotbal pe plajă. Cu mine. Am fost plasat, preventiv, în poartă. Am făcut minuni. Mă dribla până și cel mai amărât fir de nisip. Asta până la cumplita accidentare, care mi-a frânt prea devreme cariera (era să îmi frângă și altceva).

Încercând să împiedic un contraatac, m-am aruncat în fața balonului (ah, de când am vrut să scriu asta) cu un gest de mare goal-keeper. În șpagat. Mi-au pârâit oasele și niscai organe ascunse discret între coapse au făcut plici pe nisip. Eroic, m-am adresat coechipierilor cu un urlet pițigăiat. Ei mi-au apreciat la justa valoare intervenția și au plecat spre propriile cearșafuri, vorbind, admirativ, despre un tâmpit care le-a stricat jocul.

Cariera mea s-a întrerupt mult prea devreme. La cererea soției, care mi-a pus în vedere să aleg familia în detrimentul vitejiei pe teren. Se pare că își dorea foarte mult un copil, iar un eunuc nu ar fi reuși să participe efectiv la procesul preliminar.

La mai bine de un an, copilul a venit, în sfârșit. Misiunea mea s-a încheiat. Așa că aștept o propunere, de la orice echipă mai răsărită din prima ligă. Chiar dacă soția m-a anunțat că ar vrea și al doilea copil. Trebuie să mă gândesc și la mine, la talentul meu incontestabil. Cât despre copil, să fim serioși, doar de asta s-au inventat vecinii, prietenii de familie etc. Să te ajute la greu...

Leneșul

Țin să vă spun, încă de la început, că acesta este ultimul meu articol. Nu cel de mai devreme. Adică mă las de scris și mă apuc de munci agricole în fosta grădină din spatele blocului, acolo unde cresc acum noi generații de maidanezi răutăcioși. Pentru că mie îmi place munca fizică. O iubesc sincer, profund și de la distanță. Doar că...

Sunt un tip comod. Ca să înțelegeți cât de comod, imaginați-vă că mi-am găsit prietenii din copilărie, concetățeni deloc invizibili, pe Facebook. Dacă s-ar putea efectua operațiunea și în provincie, mi-aș comanda pâine, salam și alte chestii sănătoase (pre)destinate halelii direct de la o alimentară online. Chiar dacă prietenul meu, curierul, atunci când are treabă pe la mine, capătă o culoare vânătă. Și îi dau bacșiș, jur. Sunt atât de comod, încât, pentru a fi servit corespunzător, mituiesc.

Ultima mită (se pune?) a fost la frizer. I-am dat unei tanti 2 lei în plus, pentru faptul că a muncit asiduu, dându-i drăgălașului meu cap aspectul unui hol de bloc. Plin de scări, adică. Bine, recunosc, pe asta am descoperit-o acasă. La frizerie, oglinda mă făcea mai urât decât m-a făcut mama (imposibil, vor spune unii, bulangii dom'le). Dar ascundea cărările multiple trasate pe chelia subsemnatului. Văzând bacșișul, frizerița m-a privit cu tristețe. Probabil că a gândit: „Ce generos este domnul ăsta, mi-a dat atâția bani, când se vede clar că e un pârlit tuns nașpa..."

Să nu credeți că e o frizeriță nouă. Nu, mă pocește cu talent de câțiva ani. Doar că sunt prea comod să îi spun ceva de rău sau să îmi caut alt prestator de servicii chelitoare.

Aș fi în stare să îl mituiesc, cu un gest leneș, și pe motanul de sub balcon. Cel care este în călduri de câteva luni. Non-stop. Urlă a jale în fiecare noapte. Dar nu încerc să îl mituiesc, deoarece nesimțitul nu vrea bani, ci, probabil, niscai favoruri pidosnice. Aș putea, totuși, să i-l prezint pe vecinul care mi-a zgâriat mașina. Doar că sunt prea comod pentru meseria de codoș (inter)special.

Am scris aceste rânduri plin de lene. Desigur, vă fac un serviciu oferindu-vă o așa capodoperă. Mă gândesc, însă, la un lucru: vouă nu vă e lene să (mă) citiți?

Împotrivirea

Împotrivirea de a fi așa cum se cere mi-a adus o mulțime de probleme în viață. Am vrut și eu să fiu un pic original. Să nu îmi modific stilul de viață complet. Dar apare, în astfel de momente, un pitic stresat care te calmează cu un dos de palmă și îți explică: „societatea nu te vrea așa".

Dacă îți merge acasă, cu scumpa consoartă, să o dai la cotit, cu piticul ăsta nu funcționează nimic. Obtuz și constipat, are răbdarea unui cămiloi castrat pe viu. „Ce rațiune, care logică? Vezi-ți de treaba ta și nu mai încerca să te fofilezi!"

Dacă vă întrebați cumva, prezumtivi cititori, de ce nu scrie mai mult subsemnatul, vă voi spune un secret. În momentele de inspirație, vine piticul și îmi gonește muza cu șuturi în dos. Îi explică, intelectual: „Ce te bagi, bre, în treaba mea? Eu mă chinui să îl fac pe boul ăsta apt să trăiască în lume, cu talangă de gât, și tu îl zăpăcești de cap. Ce să scrie? Să ia sapa, că doar de asta e în stare!".

Fire ușor labilă, dominată de pitici nervoși, am decis: mă las de scris. Știu că am mai spus-o și nu m-am ținut de cuvânt, dar, măcar de data asta, vreau să văd ce o să iasă. O să iau sapa și o să pregătesc o groapă frumoasă, în care o să plantez scriitorul ratat care mă aflu, apoi o să activez muncitorește pe pământurile boierului. Și o să las deoparte ceea ce m-a făcut atât de simpatic până acum: împotrivirea.

Bâlbă

„Am făcut la viața mea și bune și rele...”, spunea un cântec pe care l-am auzit, în timp ce sforăiam la o nuntă. Mda. Recunosc că (până) și eu am făcut și încă mai fac niște prostii uluitoare. Le voi numi, elegant, „bâlbe” și vi le voi povesti. În acest fel, conform lui papa Freud, îmi voi elibera creierul de frustrări, ocupând spațiul nesperat cu manele de cea mai bună calitate.

În consecință, iată o primă bâlbă:

Eram proaspăt căsătorit și plin de inteligență. Odată cu timpul, ambele calități au dispărut, în sensul că am vechime, deci nu mai sunt proaspăt căsătorit, iar inteligența... Mă rog, inteligența stă bine ascunsă, într-un colțișor, aproape virgină. Revenind: plin de calități, așadar, am fost într-un soi de piață (obor, depozit sau ce va fi fost), în căutarea unor scaune bune pentru posterioarele însurățeilor. Am văzut atunci, pentru prima dată, un munte de lemne. Se vindeau la (kilo)metru. Diverse persoane care își ridicau case (burghezi, dom'le) ciocăneau prin respectivele lemne, rostind, cu glas expert: „Ăsta e bun, că e uscat”. Cum tocmai plouase și „depozitul” era în plin aer liber, sunt sigur că știau ce spuneau.

În sfârșit, am vrut să vă povestesc (sper să și reușesc, dacă mă tot întrerupeți) cum, printre munții de lemne, am găsit un calculator. Nu un PC, ci o cutiuță de aia cu taste și ecran care te ajută să îți calculezi eronat dobânda la bancă sau, uneori, (kilo)metrii de scândură cumpărată. Desigur, l-am ridicat și i-am asigurat un loc călduț în buzunarul propriu. Era, dacă stau să mă gândesc, primul bun dobândit prin mijloace proprii după nuntă. Un motiv de bucurie? Da, firește. Am simțit o oarecare bucurie, fin mascată, și în glasul unui personaj lat în umeri, care mi-a susurat: „Băiatu', îmi dai înapoi calculatoru'?”. Am înlemnit. „Hai, a continuat matahala, că mi-a zis domnii ăștia (sic!) că tu l-ai luat”.

„Domnii” erau niște distinși gentlemani de la țară, cu o privire dezaprobatoare întipărită pe față. Din naștere. Lângă ei au apărut, solidari, vreo trei haidamaci, angajați fie pe post de contabili, fie de hamali. Ce era să fac? Îmi era rușine. Toți credeau că am furat calculatorul. Deodată, însă, am avut o inspirație uriașă: „Puteți dovedi că e al dumneavoastră?”-vă rog să remarcați politețea involuntară. Sunt un băiat bine crescut. Cred că la asta s-a gândit și matahala, în timp ce mi-a spus, cu o grație descumpănită: „Păi... da. Am martori”. N-am mai așteptat altă confirmare. Cu un gest generos, de boier coborât pe moșie, i-am dat calculatorul, zicându-i sfătos: „Poftim. Dar aveți grijă unde îl lăsați. Altul, în locul meu...”

Nu mai știu când și cum am plecat de acolo. Privirile musculoșilor m-au însoțit ceva timp, timp pe care l-am petrecut inspectând cu atenție scânduri și alte lemne. Nu că m-ar fi interesat. Dar trebuia să par nevinovat. Un burghez inocent care vrea să își ridice o casă, nu să fure calculatoare de buzunar.

Zilele trecute am văzut pe jos un calculator pierdut. Nu era nimeni în jur. Dar am trecut pe lângă el, mândru, știind că nu va veni după mine cineva care să îmi spună: „Băiatu', îmi dai înapoi calculatoru'?”. Și, totuși, dacă l-a luat altcineva, în urma mea, și vina va pica tot pe mine? De aceea scriu, să mă eliberez de această angoasă. Că visez și noaptea patru haidamaci care, ajutați de câțiva domni de la țară, mă tranșează tacticos, pe viu, în bucățele mici...

Sexul (cel mai) slab

Cercetătorii uzbeci (din Uzbekistan, bre) au decis, după îndelungi dezbateri, să îi contrazică pe omologii lor tadjici (of, din Tadjikistan, rog nu mai întrerupeți). Atât.

În altă ordine de idei lipsă, de multe ori am vrut să înțeleg care e treaba cu sexul. Cu sexul slab, am vrut să zic, dar m-a luat tusea. Revin: de ce sunt numite femeile reprezentante ale sexului slab? Nu este o jignire la adresa bărbaților?

V-am oferit un subiect de gândire. Să îl stăpâniți sănătoși!

Între timp, vă voi oferi o aprigă întâmplare. Tanti Vergina (părinții i-au spus Virginia, dar ea a fost încăpățânată, plus că a vrut să sugereze ceva. Acum nu mai știe ce) își urăște soțul. Respectivul, nea Vergilă (părinții au vrut să îi spună, firește, Virgiliu, ca tot intelectualu', dar numele era deja luat, așa că s-au mulțumit cu ce au găsit)își urăște nevasta. La vârsta lor (vizibil trecută de 80 de primăveri) și, mai ales, ca locuitori de vază ai mediului rural, nu se pune problema divorțului. Așa că fac și ei ce știu mai bine: nea Vergilă bea aproape non-stop, cu mici pauze de comă alcoolică, iar tanti Vergina îl blestemă tot non-stop, în compania selectă a țațelor din sat.

Timpul a trecut, aproape pe nesimțite. Lui nea Vergilă i-a cedat alambicul intern, el rămânând, prin urmare, țintuit la pat, sub supravegherea drăgăstoasă a nevestei. Tanti Vergina a plâns încontinuu, îngrijindu-și exemplar soțul. Adică nu i-a făcut prea mare lucru, dar a avut grijă să îi țină, în permanență, o lumânare aprinsă într-un loc vizibil. Bătrânul, înviorat de priveliște, a sucombat rapid (de inimă rea?), culmea, când soția era plecată de acasă.

La câteva luni de pomeni, parastase și alte cele, tanti Vergina stătea și plângea, nemângâiată. Vecinii, înduioșați, au venit la ea și au încercat să o consoleze. Nimic, femeia plângea și mai abitir: „N-o să mi-o iert niciodată! Cum am putut eu să fiu plecată când a murit?”. „Stai, tanti, liniștită, că ai făcut pentru el tot ce se putea. Asta a fost să fie. Tot murea, și dacă erai, și dacă nu erai acolo”. „Nu e asta, a hohotit mai tare bătrâna. Aș fi vrut să fiu acolo, lângă el! Să îl văd cum moare, că mare nenorocit a mai fost!”

Ca încheiere, fără absolut nici o legătură cu toate cele de mai sus, emit: sexul (cel mai) tare este cel supraviețuitor. Ăsta da subiect de meditație!

TVA-u' și salariu'

Sunt bugetar. Prost plătit. Și prost că am rămas (doar) bugetar. Am fost cuprins de o teribilă oftică atunci când am aflat că România e în criză. Apoi că nu mai e. Apoi că e mai rău decât o criză. Oftică declanșată de imposibilitatea subsemnatului de a pricepe chestiile economice, alături de multe altele.

Mie să mi se explice, cât mai simplu, dacă are rost să mă gândesc la o „carieră” bazată pe actualul job sau dacă îmi caut de lucru în altă parte.

Bun lucru, zilele astea m-am lămurit. O să rămân cu puțin peste salariul minim pe economie. De angajat (și) în altă parte, nici o șansă. „Economia reală” azvârle șomeri pe piață într-un mod frenetic. Concluzia: DORESC LOC CENTRAL PENTRU CERȘIT. PREFERABIL PRIN ZONA PE UNDE ROIESC HAPCIUCALITICI CU BANI. OFER LA SCHIMB EXPERIENȚĂ UNICĂ DE INTELECTUAL LUAT LA JORDII DE TOȚI ANALFABEȚII. CER ȘI OFER SERIOZITATE ÎMPINSĂ PÂNĂ LA LACRIMI. SARU' MÂNA!

Sfaturi, bâlbe și prostii

Ați avut vreodată o așa idee măreață, încât să vă doară? Eu nu. Dacă stau să mă uit în urmă, am publicat destul de puțin pe net. Și atunci am primit critici. Cea mai criticată acțiune a fost decizia de a scrie dur și ironic. Dar a și prins cel mai bine.

Astăzi am decis: Ignoramus va scrie din nou acid, lovind în jur cu țambra desprinsă din gardul vecinului.

Ce am scris până acum va rămâne pe blog. Un nou început, zidind pe ruine.