Muzeul comunei era plin de neprețuite mărturii ale gloriosului trecut. Cozi de cazma, lame de topor, vârfuri de sulițe, opinci găurite, ba chiar și un bocanc abia atins de vreme. Acesta din urmă, am fost lămurit, i-a aparținut ultimului soldat rus de pe teritoriul comunei. Soldat care murise de curând, împăcat, după ce se iubise cu mai toate femeile din regiune, pe cale legală sau nu. Trăise fericit în cea mai frumoasă casă, confiscată de el în vremea războiului și nerevendicată de foștii proprietari. Se pare că acestora le așternuse însuși soldatul (îl chema, desigur, Ivan, cum altfel?) un culcuș confortabil în grădină, unde i-a îngropat, punându-se la adăpost de neplăceri. Din motive care țin, probabil, de climă, aproape toți locuitorii comunei erau blonzi și se aveau între ei ca frații. Iar bătrânii recomandau călduros, insistent chiar, căsătoriile localnicilor cu persoane din alte părți, pentru „împrospătarea sângelui”. În urma rarelor cununii dintre băștinași au apărut câteva evenimente notabile. Comuna a fost vizitată de reporteri ai unor televiziuni din țară și de peste hotare, dornici să filmeze și să intervieveze singurul blond cunoscut cu două capete (și nici un creier) sau singura blondă cunoscută cu trei ochi și o coadă. Mai sunt și alte exemple, dar nu fac obiectul lucrării de față.
Am fost cazat în Vila Scriitorilor, o căsuță cu patru camere mici, o chiuvetă în curte și un veceu-gheretă, în fundul curții. Fiecare cameră era dotată cu o canapea extensibilă (care ocupa, întinsă, cam tot spațiul locativ), câteva umerașe agățate pe pereți și un sul de hârtie igienică legat, preventiv, de clanță. Asta pentru a le aduce aminte celor grăbiți că toaleta din fundul curții nu poseda și astfel de artificii. Nu poseda mai nimic, de altfel. Cei patru pereți șubrezi și acoperișul găurit adăposteau un soi de grătar așezat deasupra unei văgăuni întunecate și oribil duhnitoare. După o vizită acolo, era absolut necesară trecerea pe la chiuveta din curte, așezată la umbra unui copac fără nici o creangă. Robinetul cromat, aparent extrem de scump, putea fi acționat fie cu mâna, fie cu piciorul, printr-un sistem de pârghii bine pus la punct, lăsând să curgă un firicel de apă anemic, provenit de la rezervorul cocoțat pe niște pari, ceva mai încolo. Acesta era, cred, tot o autentică piesă de muzeu, bine ciuruită de vreme, privită cu respect, ca un vestigiu străvechi, și de primele popoare migratoare care au poposit prin zonă. Deasupra chiuvetei din porțelan alb, aproape strălucitor, era fixat în scoarța copacului sacrificat un dozator de săpun foarte modern. Unul fără săpun, dar asta chiar nu conta.
Mi s-a dat în primire una dintre camere și cheia aferentă (când i-am văzut dimensiunile, am crezut că mi se decernase cheia comunei), apoi am fost invitat la ex- Căminul Cultural, unde avea să se desfășoare evenimentul așteptat. Clădirea supraviețuise multor urgii, dintre care ultima, transformarea ei în discotecă, o afectase cel mai mult. Era zugrăvită inspirat, în portocaliu și verde. Pe ici, pe colo, calciul pereților exteriori fusese cojit cu dibăcie, pentru a se extrage, probabil, câte o cărămidă. Operațiune inutilă, întrucât construcția era din paiantă. Adică din două rânduri de crăci groase și nuiele, legate între ele cu sârmă, ținând captiv între ele un strat generos de pământ aproape pietrificat. Interiorul, însă, era năucitor. Decorat cu tot soiul de bolți și stucaturi vopsite în culori care imitau cu succes aurul, acesta era cel mai potrivit spațiu pentru o ceremonie solemnă, de amploarea celei ce avea să se desfășoare în Opincești.
Am fost așezat la o masă uriașă, alături de alte treizeci și mai bine de persoane, și am fost anunțați că urma un dineu în cinstea noastră, lucru îmbucurător pentru noi, călători veniți din toate colțurile țării. Mâncarea a fost pe măsura măreției evenimentului. La aperitiv, am fost serviți cu brânză de capră (aroma era mai mult de țap, dar eu nu prea mă pricep la așa ceva), măsline mici și tari (cu gust de măsline, slavă Domnului, că eu tot la țap mă gândeam), felii groase de gogoșar proaspăt (teribil de iute, ca orice frate bun al „ardeiului pișcător”, cum i se spunea în zonă), „icre sintetice” negre și roșcovane, în borcane cu etichete rusești (aspect plăcut, gust de sare și clei) și salam fabricat în Republica Moldova (trecut granița într-un rezervor de benzină, ceea ce explica aroma exotică), toate stropite cu votcă Made in Ucraina. A urmat o friptură (capra vinovată pentru gustul brânzei plătise cu viața, dar se răzbunase, făcându-și carnea, printr-un procedeu de ea știut, tare și ațoasă, ca o talpă de cizmă căptușită cu pânză), garnisită cu murături vechi (peste un an) și vin nou (fabricat de curând, cu aromă de surcele nobile). Ultimele două feluri au avut un efect laxativ previzibil, ceea ce i-a alungat pe toți comesenii în curte, unde s-a format o coadă impresionantă înaintea veceului (aceeași gheretă din fundul curții, conformă stilului arhitectonic și nevoilor regiunii).
Dansam pe loc, după o melodie inexistentă, când am fost abordat de un bărbat solid, cu accent originar peste Prut: „Mata ești omul lui Dom' Colonel?”. „Da”, i-am răspuns, mirat, uitând de nevoințele ce mă încercau. „De ce?”, am devenit curios. „Nu contează, știi matale. Să-i spui că s-a rezolvat tot și că o să primească pachetul fuguța, chiar când o să pleci matale. Așa să-i spui”, a adăugat, pe un ton conspirativ, pierzându-se apoi în mulțimea elegantă, cuprinsă de cufureală. Iar eu am mai adăugat o piesă la puzzle, înțelegând că lucrurile se complicau, dar și că trebuia să fiu foarte atent la alimentele și licorile consumate în eroicul Opincești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu