Ca toată lumea...

     Am internet de la o vestită firmă distribuitoare de megabyți la pachet cu alte servicii moderne, cum ar fi televiziune prin cablu și telefonie. Înainte de aceasta, am avut internet de la altă firmă, cu profil identic. Dacă stau să mă gândesc bine, internetul meu a fost întotdeauna „la ofertă”. Ceea ce îndreptățea invidia amicilor, dar și mofturile furnizorilor (a angajaților la furnizori, mai degrabă), după nemărturisitul principiu: „hai, bre, după ce că îți dăm netu' la promoție, mai faci și figuri? Doar nu te aștepți să meargă perfect, nu?”

     În continuarea acestei deloc necesare introduceri, să avansăm vijelios. Într-o frumoasă zi, am descoperit bucuriile simple ale vieții, bucurii accentuate vizibil de lipsa totală a internetului. Am trecut, fericit, prin toți pașii frenetici ai reparațiilor domestice: verificat cabluri, router, drivere, partea hardware... În ordine aleatorie. Apoi, extaziat, am sunat la onorabilul furnizor, mai exact la aripa lui jumulită, dedicată relațiilor cu distinșii clienți. Mi-a răspuns o tanti amabilă, care s-a oferit să mă învețe rapid (și eronat) cum să butonez computerul sau laptopul, depinde care era mai la îndemână. I-am dat răspunsul cel mai simplu, care îi descumpănește pe toți utilizatorii entuziaști și de ocazie ai calculatoarelor: „Știți, eu folosesc Linux”. Tăcere...

     După ce și-a revenit din șoc, brusc morocănoasă, de parcă aș fi înjurat-o, tanti a mârâit printre dinți: „Stați puțin, vă fac legătura cu cineva de la tehnic”. Acel cineva era, probabil, în concediu. A răspuns după câteva (multe) minute, nervos. Nu a așteptat să îi spun care era problema, ci a început să îmi explice, ca unui copil micuț și cam nătărău: „Dom'le, apăsați pe Start, butonul verde, ăla de jos, și alegeți Control Panel, după aia”... L-am întrerupt, spunându-i, pe scurt: „Eu – Linux, nu Windows”. Tăcere...

     Brusc morocănos (politica firmei, desigur), expertul a scrâșnit: „Venim noi să vedem care e problema”. „Când?”, m-am aventurat eu. „Peste vreo două ore, că avem treabă”, a răspuns, răstit, înainte de a trânti bunătate de telefon. Și a avut dreptate. Cu faptul că avea treabă. Fix peste două zile (și câteva apeluri telefonice remarcabile, în care m-am comportat ca un soi de taliban mestecând furios un cui de grenadă), echipa de intervenție a sosit la ușa mea. Adică un distins domn grăbit, cu un notebook la subțioară și o servietă cu aspect diplomatic.

     A conectat cablul mort la aparatul din dotare, apoi a început să butoneze năucitor prin consola aferentă Windows XP. A scos din servietă o hârtie, a completat-o aproape tacticos și a așezat-o lângă el. A mai butonat. A pocnit cu degetele în touchpad, dând impresia că face, totuși, ceva. Brusc, a sunat telefonul mobil. Al lui. „Da, Gogule. Gata? Bine.” A reconectat cablul, a mai butonat, cu aer savant, apoi mi-a arătat triumfător: „Uite, dom'le, că merge. Nu știu ce probleme aveți dumneavoastră, dar la mine merge. O fi de la Linux. De ce nu vă puneți Windows, ca toată lumea?”. Mi-a dat să semnez hârtia completată mai devreme și a plecat grăbit.

     La ușă îl aștepta Gogu, un băiat înalt, cu o trusă de scule pe umăr și un cablu în mână. Obosit. Tocmai înlocuise firele pe tot palierul. Ca să meargă internetul pe Windows, la toată lumea...