5. Porcul

O melodie populară și săltăreață plutea în aer, aproape vizibil. Am dat să o prind, dar am simțit o groaznică durere de șale. În timp ce mă trezeam, încet, ca orice poet care se respectă, prețuindu-și visele și lăsându-le să își mai facă puțin de cap, am înțeles ce se întâmpla. Suna un telefon mobil, zglobiu și dezinhibat, punând în valoare muzica de petrecere desemnată ca ton de apel. Iar eu dormisem o noapte întreagă oarecum ghemuit sub pernă, evitând instinctiv trezirea timpurie pe acorduri țopăitoare. Căci telefonul a sunat, cu mici întreruperi, de seara până dimineața. Iar proprietarul fie l-a abandonat, fugind din cameră (mă rog, și din localitate să fi fugit, și tot îl auzea), fie stătea în preajma lui, ascultând încântat melodia.

Am coborât din pat și am slobozit un urlet, spre deliciul vecinilor. Explicația: pe lângă durerea de șale, m-a lovit năpraznic și una de picior. Privind în jos, am remarcat că fusesem atacat mișelește de un tirbușon. Ce căuta pe podea, în dreptul patului? Mister. Cu această ocazie, mi s-a lămurit și explicația visului de peste noapte: se făcea că era iarnă și că, în lipsă de godac, am tăiat porcul-pușculiță. Apoi am învârtit între degete, stupid, coada lui, încercând să desfac o sticlă cu vin.
Intrarea soției în cameră a adus, pe lângă o porție de reproșuri, cum se va vedea, întemeiate, și o neașteptată lumină asupra evenimentelor din seara precedentă. Se pare că am stat la băut cu Dom' Colonel-Balauru' și cu distinsul domn Adamescu, alături de alți capi ai asociației de locatari. La concursul „cine poate bea cea mai multă țuică” am pierdut din start, creierul meu atingând, pe rând, starea de efervescență, cea de matoleală și cea de „închis pentru inventar”. Îmi aminteam că, înainte de ultima stare, am participat la desfacerea unei sticle cu „vin de regiune superior”, primind ca premiu tirbușonul și laude zgomotoase. Și îmi mai aminteam că a sunat telefonul lui Dom' Colonel (o melodie popular-sprințară... Hm, parcă era ceva cunoscut) și că acesta s-a ridicat în poziție de „drepți” pe masă, șutând cu eleganță paharele și sticlele, și a strigat entuziasmat: „Să trăiască domnul general! Toată stima și respectul, șefule! Da, da, am rezolvat. L-am găsit. Așa e, ați avut dreptate, e un mare bou. Plăvan rău, săracul. Da, l-am lăudat... Nu-nu, stați liniștit, că nu pricepe nimic. I-am zis cum am stabilit și acum urmează să îl folosim. Habar n-are ce îi pregătim. Îl trimit săptămâna viitoare. Da, aveți dreptate. Vă salut!”.
Un pic atins de aburii licorilor domnului Adamescu, am devenit ușor paranoic. Mi-am adus aminte că am fost lăudat de Dom' Colonel, că nu am priceput nimic din ce voia... Adică eram un plăvan pe care aveau să îl folosească? Atunci l-am auzit pe Dom' Colonel: „Puță! Da, măi, poețelule, tu! Să știi că am planuri mari cu tine. Dacă îmi aduci zilele astea câteva poezele ca lumea, te trimit săptămâna care vine la concurs, în Moldova. O să vezi tu, copile, că te fac mare!”. Săptămâna viitoare, exact cum spunea la telefon...
Am fost întrerupt din amintiri și cugetări de soneria unui telefon, teribil de cunoscută. Puteam să jur, melodia aceea o mai auzisem în seara precedentă, la cheful din apartamentul domnului Adamescu, dar și întreaga noapte, torturându-mă. Era cea de pe mobilul lui Dom' Colonel. „Aha!”, am strigat acuzator, repezindu-mă la dulap. „Aici ești!” Nu, nu era nimeni acolo. Doar haine. În buzunarul pantalonilor pe care îi purtasem cu o seară înainte, zbârnâia telefonul, enervanta flașnetă care mi-a măcinat nervii. Privindu-mă, cu o duioșie bine ascunsă, distinsa consoartă m-a anunțat, scrâșnit: „Te caută cineva”. Apoi a părăsit camera, trântind cu delicatețe ușa.
Într-adevăr, în sufragerie, tolănit pe un fotoliu, sorbind inconfundabilul fum al țigărilor sale infecte, ședea însuși Dom' Colonel. M-a măsurat scurt, militărește, și mi-a susurat, zâmbind: „Poețele, istoria mă-tii de limbric, dă-mi înapoi telefonul!” Am tăcut vreo câteva secunde, vreme în care am făcut niscaiva calcule simple. Da, era foarte posibil ca, bine afumat, să îi fi luat eu telefonul. Dar de ce? Am primit imediat răspunsul: „Aseară am băut oleacă. Tu, mai ales, te-ai făcut mache. Mi-ai luat telefonul și ai început să zbieri că o să demaști nu știu ce complot. Ai tulit-o pe scări, țipând ca nănacul. Te-am lăsat în pace, că și-așa era târziu. Da' acum, gata cu prosteala. Dă-mi telefonul, maimuțoiule!”. Am mers până în dormitor, m-am întors și i-am predat aproape solemn, tăcut și rușinat, mobilul buclucaș. L-a luat fără să îl privească și mi-a zis: „Suflețelule, te-ai lins pe bot. Nu-ți mai dau să bei în viața vieților tale. De ce n-ai spus că nu ții la băutură?”. Am încercat să mă scuz, dar nu m-a lăsat. „Stai calm, mi-a tăiat elanul, ce-a fost a fost. Bănuiesc că nu-ți mai amintești nimic, nu?”. „De fapt...”, am dat să răspund, dar m-am oprit la timp. Ce rost avea să îi expun bănuielile mele, mai ales dacă erau întemeiate? Așa că am continuat: „Nu prea, sincer. Nu prea, adică mai deloc”. „Bravo, așa te vreau, a râs Dom' Colonel, gros, cum îi era obiceiul, fii bărbat și spune adevărul. Acum eu plec, că am treabă. Și tu ai treabă: te apuci de scris, cum mi-ai promis, ca să te trimit la concurs, în Moldova. Că eu mă țin de cuvânt.”
După ce a plecat, am stat mult timp și am cugetat, pe îndelete. Cel puțin așa i-am spus soției, care m-a acuzat că m-am culcat din nou. E posibil să fi ațipit puțin, dar asta abia târziu. Până atunci, pusesem cap la cap toate evenimentele, trăgând și concluzii. Era clar, urma să fiu manipulat spre cine știe ce faptă josnică de cel numit „Balauru'” și de un „domn general”. Un singur lucru nu am priceput: de ce am tăiat, fie și în vis, porcul-pușculiță? Și, legată de această nedumerire, apărea alta: de ce, după tăierea animalului-casă-de-bani, am visat că mâncam bancnote verzi și albastre, având imprimat chipul lui Dom' Colonel, care fuma, ca de obicei, uitându-se crunt la mine din farfurie?